Pe un hol de spital
un bătrân înalt cât toată istoria
îmi strânge mâna cu nădejde,
cu disperare, implorând:
,,scoate-mă de aici!"
Strângea o mână
care parcă nu era a mea,
ci a unui bărbat vânjos,
îmi dădea un ordin,
parcă nu în numele lui
ci în al unui popor întreg de umbre.
Era tatăl meu acela și nu mă rugase
niciodată nimic (nici eu pe el, de altfel).
Cu toate că momentul, solemn în felul lui,
nu a durat decât o sclipire
(poate mi s-a părut)
o disperare, o neputință
cumplite m-au cuprins.
Bătrânul umil de lângă mine
a revenit bolnavul neputincios
iar eu, buna samariteană,
ce încerca zadarnic
să consoleze un orb.