Cât de aiurea! Ce vezi? Mă vezi sau nu? Cât vezi? Eu, una, m-am săturat să văd, m-am săturat să văd indivizi cuprinși de o frenezie falsă, artificială. Ce n-aș da să fug…nu mă întreba unde, nu știu. Te urăsc, vă urăsc, dar în același timp vă iubesc, deși o accept cu greu, nu cred ca aș putea trăi fără voi, fără tine. Dacă aș fi știut ce mă așteaptă aș fi comis cu oarecare plăcere paricidul, aș fi scăpat de tot, aș fi…nimic. O stare de marasm mă învăluie asemeni unui criminal ce-și „mănâncă” victima. Cer excizare, dar nu primesc…cât de megalomană e viața! Persoana versatilă de lânga mine se simte vexată, joaca mea o lovește precum îmi doresc, nu regret, dar tot îmi vine să plâng. Ai încetat demult să visezi la o lume utopică, la o lume în care mișcările tale vor afecta pe toți și toți vor cădea loviți de sedativul apatiei.
Prea albastru cerul, starea ce ți-o confera nu-ți priește, simți cum trupul îți este zdrobit de vicisitudinile vieții. Partea urâtă e ca ajungi la…nepăsare, cel puțin unii dintre noi. Râzi și parcă tot pare mai „comestibil”, personajul de lângă tine ți-e pe plac, băutura te imbie iar tu, heh, iar tu..chiar te simți bine. Cât de artificial ești! Atitudinea nonșalantă provoacă o negură necruțătoare din care nu mai poți scăpa.
Patru pereți care-ți mănâncă dorința de a ieși afară. Sabia nepăsarii te străpunge și-ți pare rău. Ai o masă și te apuci, să scrii doar pentru a îngropa palma ce ațâță dorințe gri în tine. Ești singur sau cel puțin așa crezi…placidă-i viața, efemer ești tu. Ai terminat, elucubrații, poate mediocre, au străpuns nailonul ce acoperea acea ora, acea zi. Duc o viață insipidă, am de ales? Poate dacă…m-aș ascunde mai bine, lamentările ar fi pe cale de dispariție iar eu…un simplu lipan, ce bine.
Nu privi înapoi, reculul va fi fatal. M-am hotărât, plec, să mă ascund…în mine. Ce-ți spun ție, asta?!…ești demult ascuns.