Am învățat că nu știu nimic.
Uneori chiar nimic.
și că poate așa și vreau să fie.
Mai ales despre ce se poate spune
atunci când devii fără voia ta
mut de simțuri și dureri vii.

Visam câteodată că le știu
firește pe toate și netoate
de fapt un lucru e cert
acela că nu știm
decât ce aduce clipa in alb-negru
după care și de care ne gonim
ca niște nebunii fără cauză.

Mi-au mai rămas în buzunare niște vorbe
Și atât. Rostește-le tu. Le știi pe de rost.
Acasă am lăsat doar niște tencuieli
în care dinți ne-au scrijelit ura și teama
de a nu ne pierde în spații strâmte
și-n trupuri n-am păstrat decât o carne
care strigă atunci când nu îi mai convine
să ne slujească gratuit.

Noi ne-am jurat dar ce nici azi nu știm
zăvoare și funii peste gândurile noastre
se vor așterne în graba trenurilor nimănui
așa cum ai uitat să-mi spui adio
când m-ai văzut dintâi
și eu, ca deobicei, n-am vrut
să-ți spun că te iubesc
atunci când am murit ultima oară

și-am învățat că nu știu să iubesc
decât atunci când ești departe
și firește între noi ceața golului
de mine și tot ce e și nu e noi
e simplu de fapt, aberant chiar,
ne-o tragem cu viața veșnic
fără prezervativ, c'așa e basmul
și habar n-avem că prin vene
nu ne mai curge sângele cald
ci numai niște emoții instinctuale
tipic construite pe niște momente
fără-de-lege, fără-de-tot.

Și ce ne ramâne -
Câteva poze, pachetul de tigări,
bricheta, paharul și poate,
doar poate, niște vagi amintiri.
Dacă ni le permitem.

Ce știu eu, într-adevăr nimic
de care nu mai vreau să știu
dar vă invit doar să încercați
un singur lucru:

Îmbrățișați-vă, iubiți-vă, căutați-vă
Oricine ați fi voi, sunteți la fel,
Că mâine sigur e prea târziu.