A fost o perioadă în care mă zbăteam în ape adînci, cu simțurile amorțite, dădeam în neștire din mîini dar nu întrezăream limanul.
Uitasem să mai privesc natura: să mai urmăresc jocul fulgilor de nea, să mai miros o floare, să-mi arunc privirea spre cerul înstelat, nu mai înțelegeam notele vîntului adiind printre sălcii.
Cu gîndurile parcă spălate de ploi, mă strecuram pe străzi ca o nălucă dominată de fiorul înfrîngerii ce mă nimicea tăcut, eram asemeni unui suflet fugar rătăcind în aripa timpului istovit...

Uitasem să mai trăiesc!

Pînă într-o seară superbă de mai cînd, în drumul spre casă, m-a țintuit parfumul unui liliac. M-a învăluit ca o mîngîiere ușoară și am fost obligată să mă întorc, să-l privesc, să-l simt și am tresărit cînd mi-a zîmbit în violet. În interiorul meu - ceva ca o barieră - a căzut,
s-a ridicat cortina de ceață din jurul meu și am simțit că respir, mi-am simțit pulsul în vene, mi-am simțit pașii ce-au încetinit și începeam să văd, să aud...
Din toate aleile natura mă îmbrățișa cu parfum de flori și foșnet de smarald, auzeam pașii trecătorilor, le simțeam prezența și reîncepeam să înțeleg simfonia vîntului ce-mi mîngîia umerii, răsfirîndu-mi părul.
Cu cît vedeam mai multe cu atît eram mai derutată, lacrimi fierbinți s-au prelins pe obraz, inima a tresărit în piept și m-am auzit șoptind:
- Doamne, cîte am pierdut! Unde am fost pînă acum?

Unui liliac ce m-a oprit cu mirosul lui divin într-o seară de mai îi datorez totul, redîndu-mă naturii m-a redat de fapt vieții.

Acum aud glasul naturii, mă aud pe mine și mă simt de parcă aș purta pe umeri infinitul și în suflet o aripă de pescăruș.