încă mai cred că freamătul din frunzele verzi șunt șoapte ale vântului ce dansează desculț printre crengi, smulgând din toropeala cenușie pădurea, frământând covorul de vegetație și puzderia de gâze agățate cu disperare de clipa derizorie ce reprezintă viața lor... știu că prima petală de trandafir s-a deschis pentru mine și că mă va însoți cu parfumul lui pe tot parcursul gândului că sunt și că în fiece dimineață îi voi sorbi siropul dulce de rouă și nectar... pașii mei se vor confunda cu dantele de lumină strecurată prin crochiuri de frunze și flori pentru că, din dragoste, soarele îmi va ascunde umbra sub pălăriile caraghioase ale ciupercilor veșnic însetate... trupul meu mângâiat de clarobscurul pădurii se va descompune în imagini developate din veșnicia clipei ce m-a însoțit pretutindeni și ușor ca un fulg, va pluti spulberat de răsuflarea caldă a copacilor, ridicându-se suspin cu suspin peste lacrima ploii care generoasă îmi va spăla privirea de toate slăbiciunile... încă mai sper că atunci cand mă voi intoarce, cerul mă va iubi pur și simplu și că voi fi pentru el zborul larg și alb al unor aripi de lebădă ce nu se va prăbuși niciodată...