Calcai urechea ce plangea printre mormanele de cruci, cavouri, forme, betoniere, masini de slefuit. Imposibil de reperat ideile care cerseau/ urcau/ fugeau... credeai ca te-ai transformat intr-un autist, refuzai sa-ti ceri socoteala, sperai ca abilitatea ta de a te legana mut/ tremurat/ cu privirea ta in gol ar fi fost o normalitate necesara si plauzibila. N-am crezut atunci ca vei ajunge fata in fata cu tine- optimismul te-a caracterizat pentru scurte perioade de timp si atunci cand totul era conform cu planul tau... habar n-aveai ce vrei sa iti doresti, dintre multele posibilitati ai ales mereu ce ti-ar fi fost cel mai usor de facut. Asteptai sa-ti creasca aripi ca scop ultim al existentei tale si te-ai trezit acoperit de muste ca vezi tu, ochii tai nu mai vedeau si prima data te-ai speriat dar apoi ti-au spus ca e firesc, ca doar ai stat ingropat tot timpul si cand ai simtit ca nu mai ai nici carne nici oase nici suflet ai vrut sa te evapori intr-o lume mai buna, dar, ca sa vezi, ai ramas undeva agatat si-ai inceput sa auzi toate vocile din lume si ti-ai spus ca poate nu e chiar asa de anormal, e doar ceva parapsihologie, oricum aveai de gand sa studiezi.
Te-am intalnit prima oara undeva in afara ta si te-am considerat banal... stii tu altul care n-are o ocupatie si incearca sa isi paraseasca lumea. Am stat impreuna la o cafea, ti-am zis cum ma cheama si tu mi-ai zis ca n-ai nici nume, nici religie, nici pe cineva care sa spere pentru tine, pentru ca tu nu stiai cum se face si-apoi era mai dificil de invatat ca pe-atunci n-aveau aia atatea cursuri "do-it-yourself". Era pe-atunci atata liniste ca nu mai auzeai nimic, nici chiar gandurile tale, poate doar cum ploua nesfarsit si lung si cum te scurgi prin ploaie fara sa stii incotro. Nu ti-am cerut sa-mi arati sfarsitul, dar ai facut-o oricum intentionam sa vreau sa-mi spui ca o sa mor asa cum am visat mereu, prin sinucidere; aveam in schimb sa fiu nemuritoare ca toti ceilalti ca vezi tu, am incercat de atatea si atatea ori dar am tot dat gres, nu c-as fi fost expert in asta, dar asteptam un pic de ajutor... nici sa mori nu esti in stare mi-au spus si apoi mi-au sucit gatul si le-am fost recunoscator.
Si-am murit fiecare acolo unde era cazul sa o facem... unul deasupra, celalalt dedesubt, dar oricum asa era normal ca doar am crescut amandoi in unul si-apoi am ajuns si eu sa aud vocile alea, oricum era mai bine ca doar aveam experienta ta si mi-a fost de ajuns. Te-am revazut dupa ceva timp, erai destul de schimbat si mai tacut ca de obicei, dar am fost din nou unul asa ca nici n-a mai contat ca lumea nu mai era de mult si auzeam doar vocile din capul nostru comun ca pana la urma asa am fost mereu, agatati in afara "do-it-yourself"- urilor care te invatau cum sa te nasti.