În dimineața aceasta, auzind eu ceva zgomot cam suspect la ușa apartamentului unde relativ de puțină vreme domiciliez și mai trăiesc între timp, mă uit pe vizorul care nici nu știu ce o fi avînd el de mărește prea mult tot ce vezi prin el, mă uit pe vizor spun și văd deodată un ochi enorm. Deschid ușa. În fața mea o venerabilă și vecină doamnă. Bună dimineața spun eu arătîndu-mi dinții, ea fuge repede închizînd grăbită ușa apartamentului ei colț-stînga cu al meu. Rămîn eu cu dinții la vedere. Ea se întoarce și spune scuzați, mă gindeam dacă sînteți acasa ori nu, mda cred că sînt acasă spun eu, ea zice vaaaai ce bine și pleacă iar.
Mă întorc eu în casa mea și mă tot întreb de atunci, pînă acum aproape de amiază, cum s-o fi văzînd ochiul meu dinspre partea cealaltă a ușii, adică un punct, o umbră, o virgulă, ceva-ceva tot o fi văzut ea, vecina.
Cred că am să schimb vizorul, da, am să-l schimb, să poată vedea toți înăuntru și să îi văd și eu mai real pe toți ce mai trec prin fața lui, chiar dacă la numărătoarea de dimineață, lista prietenilor are să fie mai scurtă.
Mă gîndesc chiar să pun eu o ușa din sticlă, transparentă, să se vadă și mai bine că sînt(doamnelor, domnișoarelor, domnilor și domnișorilor) acasă cînd sînt și chiar cînd sînt plecată departe tot sînt acasă și gata.
Venerabila doamnă îmi amintește de bunică-mea Sînziana(tot mai des în ultima vreme mă gîndesc la ea) și de cum stătea ea ziua în șezlongul vechi din curte, fuma și citea și iar fuma și iar citea și cîteodată mai lua cîte o pietricică de jos și arunca spre vecinii ce o pîndeau de după gardul casei ei de la Tîrgu-Mureș, de ce arunci cu pietricele o întreba mirarea mea de copil și ea zicea surîzînd uite așa Dănuțule, să nu se simtă ei singuri și nebăgați în seamă acolo, că doar sîntem vecini trebuie să ne dăm bună ziua.