Adevarul dintre Iluzie si Deziluzie


« iluzie si deziluzie »…. cred, cu disperare, in Adevarul care exista intre cele doua stari.
Iluzia, in momentul trairii ei (cand, de fapt, n-o constientizam ca fiind o iluzie ci, ca Adevarul nostru suprem, din acel moment), ne da aripi, ne ridica pe cele mai inalte culmi ale visarii noastre, ne ofera forta increderii nestramutate, ne copleseste, ne rupe de realitatea imediat inconjuratoare si ne transfera intr-o realitate « personala » in care, pe un cer roz, straluceste un Soare roz, in care negrul, cat ar fi de negru, noua ne pare alb si-n care, Fetii Frumosi vin, intotdeauna la timp, pentru a salva printesele din basme.
Iluzia apare ca urmare a unei vreri. Si ne adancim in aceasta autoamagire, cladind necontenit in jurul ei, exploatand mintea la maxim, iar simtamintele sufletesti, pure si adevarate, lasandu-le deoparte, gandind ca DOAR ratiunea ne poate realiza visele marete, dorintele imediate si trebuintele, de orice fel ar fi ele. Emotia dintai, cea pe care o percepem in secunda prima, in care incepe creatia mintii noastre, in jurul obiectivului urmarit, e uitata sau, in cel mai fericit caz, e conservata in subconstient. Vibratiile sufletului le percepem, fara indoiala, oferindu-le insa un ragaz prea scurt de sedere in imediata noastra apropiere, coplesiti fiind de ganduri, ce ne transfera mult mai usor pe taramul Iluziei. Si, astfel, incepe indepartarea de noi insine, de Adevarul din noi, de inocenta cu care ne-a inzestrat natura, apropiindu-ne impetuosi de lumea ispititoare a sperantelor, intemeiate pe indicatiile unei ratiuni, adesea inselatoare.
Deziluzia (tot un Adevar, la randul ei) este o constientizare, aproape instantanee, adesea brutala, a iluziei pe care am trait-o si din care tocmai am iesit, intotdeauna buimaci, dezamagiti, incarcati de frustari si manie. Este o stare, mai inainte de a fi un spatiu, in care am pasit imediat dupa ce am iesit din Iluzie. Este, de cele mai multe ori, abis, haos, intuneric, duel al trairilor…..si, toate acestea, in mareata si, totodata, umila noastra fiinta.
De aici incepe « golgota » sufletului.
Acum incepi sa simti cum, « parca », mori ! Putin cate putin. Cu fiecare clipa petrecuta pe taramul deziluziei, te indepartezi de castelele de nisip, cladite de mental, cu migala si dureros de increzator si te indrepti, spre o alta, a inexplicabilului, a descoperirii altui « eu » in fiinta ta. Adevaratul « eu », pe care l-ai acoperit cu nisipul desertaciunii si cu care ti-ai cladit, astfel, amagirile, sperantele, castelele imaginare, lipsite de suportul viziunii oferite de sufletul tau ci, doar de mintea ta, adesea tulburata de trufie.
Acum, in cel mai fericit caz, te intorci cu fata spre tine, cel de la inceput, cand ai fost strafulgerat de emotia dintai, perceputa in clipele in care intentionai sa pornesti in realizarea a ceea ce iti propusesei, mai intai la nivelul mintii, apoi la nivel practic.
In cel mai nefericit caz, vei cauta bezmetic prin bezna sufletului tau, ceea ce ai ignorat la inceput. Si pornesti intr-o cautare nebuna, disperata, fara sens, fara directie clara, intrebandu-te « de ce tocmai mie ? », lamentandu-te de ghinonul care te urmareste, de esecul unei iluzii in care ai investit timp, sperante si incredere oarba. Orgoliul nu te lasa sa recunosti faptul ca, ai cautat si ai dorit prea mult, inconstient de urmarea deziluziei, izbanda pe un taram miscator, cel al iluziei ca mintea iti este, intotdeauna, cel mai fidel prieten. Esti tentat sa acuzi, sa gasesti vina altuia, oricui, numai tie insasi nu. Si chiar o faci, de cele mai multe ori. Reprosezi (desi, candva, nu credeai decat in ratiunea ta) ingerilor, sfintilor, lui D-zeu, trairile tale de acum, de parca ei te-ar fi indemnat, la origine, sa cauti Iluzia.
Dar, acum, EI sunt langa tine. Toata energia cosmica, pe care ai negat-o cu inversunare, simti cum te patrunde si traiesti revelatia descoperirii altui EU, mai senin, mai intelegator, mai aproape de propriul suflet. Incepi sa auzi « altfel », sa privesti « altfel », sa recunosti vocile care te sfatuiesc, launtric, incotro sa te indrepti si, mai ales, cum. Ingerii nu te-au parasit vreodata, desi ai fost tentat sa crezi asta. Iar tu, cu atat mai putin, te vei fi putut indeparta atat de mult de sufletul tau, incat sa nu te mai regasesti. Nu trebuie decat sa fi atent si sa crezi in ceea ce-ti sopteste sufletul, in acea fractiune de secunda.

Adevarul, clar, deplin, trait intre cele doua stari, este o clipa efemera, de traire interioara la maxima intensitate.
Caut emotia acelei clipe. Caut « adevarul dintre ».
Si-atunci, daca Deziluzia ne raneste, s-ar putea sa ne dorim sa nu mai iesim din Iluzie, sa ne imbatam cu parfumul ei, astfel incat, tot firul de matase al firavei noastre existente, sa-l parcurgem « turmentati ».
Depinde doar de ceea ce alegem.

Dana, 10 martie 2006