Plouă trist,
Cu lacrimi de apă vie
Pe sticla ferestrei.
Orașul în repaos de noapte,
Luminat doar de stele.
Copacul din fereastră,
Statuie îndoliată,
Îmbrățișează vântul.
Nici umbra nu-i cu mine.
Ispitită de întuneric,
M-a părăsit și ea.
Îmbătrânesc ascultând ploaia
Și cu fiecare picur
Sunt mai aproape de eternitate.
Doar vântul se vaită
Cu jalnice-acorduri de tubă
Și ropotul ploii’ntețite
E strigăt de apă.
Nici urmă de viață.
Doar plânsul naturii
Și aburul gurii pe geam.
Îmi vine să plâng fără rost,
Dar pleoapele-mi grele de somn,
Mă-ndeamnă să uit
Degrabă întristarea.
Voi scrie alt-dată
Cu lacrimi de toamnă
În loc de cerneală,
Scrisoarea de dor
Destinată lui Magdo.