Stăteam în mașină
și așteptam
un cartuș.
Știu ce la ce vă gândiți.
Nu se putea, era pentru imprimantă,
și era color.
Mă făceam de râs,
să-mi curgă, din cap,
sânge tricolor,
în loc de sânge, roșu, ca sângele.

Cum spuneam,
stăteam în mașină
și așteptam, cu geamul lăsat pe jumătate,
tocmai sub un arțar
care mângâia strada, ca o mamă și un tată,
deopotrivă,
cu frunze mari,
asemenea
unor palme cu trei degete, de iele,
galbene și roșii,
în aceeași secundă.

Zburau, cu nemiluita,
ca în fiecare noiembrie, toamnă, viață.
Frunze păgâne, iele nebune
mă orbeau, mă înmuiau, mă plângeau,
dar de data asta, numai pe jumătate, pe sfert,
galben de așteptare și roșu de furie,
în aceeași secundă.

O frunză a plutit, neașteptat
de abil,
a intrat pe geamul mașinii,
s-a strecurat printre volan și bărbia mea,
țepoasă,
de copil, ieșit la pensie
și s-a așezat
pe locul din dreapta șoferului.
Gâfâia și tremura,
transpirată, desfigurată,
dar cu toate astea,
incandescent de frumoasă.
Dupa ce
ne-am tras sufletele,
galbene și roșii, in aceeași secundă,
eu, pe al ei,
ea, pe al meu,
mi-a șoptit,
cu o respirație asmatică:
Du-mă!