În singurătate te plimbi cu pași agale. Lent, ritmat, în singurătate nu te grăbești niciodată. Totul e tern și tu nu ai nicio destinație. Calci pe alei de vise, gânduri și amintiri. Te acoperi cu o eșarfă când vântul îți zburlește părul. Tu-l vezi uman și crezi că ai scăpat de singurătate. Îi vorbești, îl rogi să se ducă la cel iubit și să-i mângâie tâmplele în locul tău. Îți apropii degetele de buzele tremurătoare și îi transmiți un sărut. O lacrimă e și ea luată de vânt din colțul ochiului drept. Pornești mai departe pe cărarea solitudinii și nu uiți niciodată să privești cerul. Imensul albastru care îți oglindește firea. E geamănul eter. Infinit albastru și trist. În singurătate și norii te părăsesc. Doar stelele se transformă în fluturi care ți se așează pe păr sau pe brațele goale. Aripile lor sidefii îți promit nemurirea acolo sus, alături de ele. Nemurire, dar singurătate eternă. Cu stelele rătăcesc agale în solitudine...