Când cotidianul își iese o clipă din inerție,
o fracțiune de secundă este îndeajuns
pentru a vedea pe celălalt cu alți ochi
de panteră pândind prada zilei
la a doua vedere,
când o mulțime de oameni
te răscolesc cu priviri întinse pe tavă.
Conștientizezi acut pe conturul umbrelor
că timpul și lumea nu vor mai fi la fel,
că soarele fuge de secunde,
când tu nu mai ai urme ale trecutului în ochi,
nici trecutul trecut,
nici colții din suflet, drum la suprafață.
Pierdute în lumea sfârtecărilor tale,
gândind la trei ani în trei zile,
în îmbrățișări răpite de inocența amintirii,
durerea ta cu durerea mea arătau clar
că în umbra secundei pierzi
clipa ce ar fi trebuit să fie om,
omul cuvânt și cuvântul, iubire.
Și atât, ce dumnezeu!