ar trebui să rămânem la suprafață. să atingem doar coaja
sub coajă e miezul
sub miez e chiar omul
chircit în sâmburele singurătății

oamenii păstrează în ei catastrofele.


treci de mine cu gândul aiurea. nimic nu-ți spune că am înnebunit așteptând
din afișe urlă teama. nu mai lipesc afișe pe stâlpi.

îmi strâng lucrurile cu grijă. port mereu cu mine o harpă dar n-o vede nimeni.
din când în când din ea se desprind sunetele ca niște lacrimi.
poate de aceea nu mai pot să plâng

pe stradă un bătrân îți poartă chipul și mă îmbrățișează
mă sperie gândul că m-ai putea recunoaște în timpul morții mele
din viață ne-au mai rămas câteva hohote de râs din vremea când eram prea tineri și nici nu bănuiam

ar trebui să ne limităm la salut. un zâmbet poate fi un început periculos.
singurătatea se deșiră ca un fular.
un frison îmi străbate sufletul. mă amenință febra mea veche.
renunț la brațe.
ar trebui să ne limităm la vag. e mult mai sigur.