Mă simt dorită lumină. Infatuare? Nu. Cel mult o percepere neadevarată a lucrurilor. Sunt mai mult sau mai puțin femeia care are nevoie de certitudini. Certitudinea de a fi dorită, de a fi iubită, de a oferi fericire, de a iubi, de a dori în egală măsură să dea certitudine acolo unde vrea sa primească.
Nimic nu este mai frumos, mai chinuitor de frumos decăt frumosul. Încerci să cutezi, să speri, să năzuiești că vei putea într-o zi să-ți poți oferi puțină lumină.
Nu vreau un eseu al luminii. Gândurile o iau înaintea cuvintelor , iar cuvintele înaintea mea. Mă încrâncenez cu înverșunare spre ceea ce vreau să rămână. Poate că niciodată nu am dorit să cunosc acea parte din mine care s-ar fi putut preface în lumină. Iar descoperirea ei mă înspăimântă. O bucurie mă învăluie ca o lumina. "Mă doare", mi-ai spus și ai dorit să nu aud asta. Dar a ramas întipărită în sufletul meu ca o cicatrice. Mă joc cu părul tău si mă gândesc la irizările cu care timpul îți va imbrățisa armonia chipului. Nimic nu este mai presus de jocul luminii în părul tău, în ochii tăi sclipind de roua fericirii, pe buzele tale, pe care de-atatea ori le-am simțit frematând sub rasuflarea gurii mele. Te caut, te găsesc, te pierd pentru ca sa te am din nou. Și niciodată nu cred ca am sa pot găsi întreaga strălucire a sufletului tău. De fiecare dată ochii aduc jertfa bucuriei de a fi în brațele mele. Nesperate gesturi fac din mine un om norocos.

Trăiesc și construiesc fericirea. Din irizări care mă înconjoară, din mlădieri de abanos și din atâtea cuvinte ce năvalnic devin ceea ce nu am crezut ca aș fi putut fi.

Mă doresc un edificiu durabil, o cetate în care să-ți afli liniștea. Retrăiesc momentele adevarate care te însoțesc. E și senzația de durabil cu care pornești în toate câte le ai în preajma. Sunt vlăguită să-mi găsesc energia. Aș vrea sa mă pierd și sa mă adun în tine. Să mă doară mâna și trupul de mângâierea ta. Și să mă mai vreau lumină. Sau poate sunt și încă nu știu. Sau poate am senzația ca sunt, iar chipul tău poate nu se luminează din cauza a ceea ce reprezint ci a ceea ce devii în preajma mea.
Fiecare clipă este o secundă de liniște pe care o fur unui șir de întâmplări zgomotoase. Iertare freneziei cu care gândesc și mă descopăr în fața credinciosului prieten adevărat, hârtia.
E târziu și simt ca tot mai am ceva de spus. De fapt nici nu știu când nu aș avea de spus ceva.
Timpul nu mă poate liniști și iată-l cerându-și cu vehemența drepturile.
Trenul care mă va apropia de tine, de ochii tăi, de lumina, este timpul. "Vin. Așteapta-mă". De aici de unde nimeni nu-mi percepe existența, mă bucur de bucuriile tale și aș fi tristă atunci când nu mă vei putea înțelege.