Vine și timpul când cuibul, cel îngrijit, cel încălzit de trupul păsării mamă, se va pustii. Va cânta pasărea durerea pe limba ei și se vor aduna norii, scutura copacii, răsări și apune soarele peste capul ei albit și peste seninul cer ce albăstrește aparentul indiferent zbor al puiului. Ea va cânta și el se va înălța cu atât mai sus, mai liber. Ea va chema și el se va depărta.
Această amară melodie pe care ea o răcnește disperată aproape în sine, se aude în jur ca susurul izvorului de îndemnare la drum, printre secundele viitoare, dealuri și văi, creste și abisuri. Pare singură pasărea mamă dar stolul țintuit de pământ din care face parte acum, mii și mii de ciocuri ridicate spre zboruri tinere, se întinde din zarea facerii până-n zarea sfârșitului.
Ruptă de viață, se închipuie deja singură în moarte, neștiind că puiul, indiferent de locul în care-și va găsi cuib se va întoarce întotdeauna, măcar în gând, și va muri la rândul său albit de disperare cu doar două nume pe buze, al puiului zburat din sine și al ei, al celei ce-l chemă încă. Două icoane ce zboară natural, perpetuu, alternativ.

Pan
7.07.2002