agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-12-24 | [This text should be read in romana] | Un sfat: cât spiritul tău citește textul, pune-i și sufletului o melodie. Deschid ușor ochii și ridic capul. Încep să îmi simt corpul și gândurile încep să dea buzna în mintea mea. Simt un miros stătut și o răcoare ce-mi scutură tot corpul. Realizez că stăteam ghemuit, ținându-mi cu bratele, genunchii. Privesc în față… … Lumina creștea ușor, venind de undeva din fața mea, de la oarece distanță de locul unde mă aflam. O lumină? Da, lumină! Lumină… De unde am știut oare că este lumină? Mă simțeam de parcă nu mai văzusem așa ceva, deși, recunoscând–o, însemna că totuși am mai văzut-o și altă dată, însă cu alți ochi… Deci așa arată…lumina! Silueta desprinsă din lumină (ori chiar ea luminează?...) se apropie ușor. Întunericul din jurul meu, speriindu-se parcă, se depărtează ușor, lăsându-mă să văd pe sub el din ce în ce mai departe. Văd acum că, în jurul meu, alte trupuri stau în aceeași poziție cum stăteam și eu mai devreme. Doar că ele încă țin capul plecat și rezemat pe genunchii îmbrățișați. De parcă ar dormi! Mulți alții însă, stau întinși pe spate. Și ei par tot că ar dormi… Ridic pivirea, și, la lumina puternică din fața mea, văd ceva ce nu-mi vine a crede ochilor: siluetele ghemuite în nesimțire sunt peste tot în jurul meu! În toate direcțiile și cât pot cuprinde cu privirea. Ca un lan de grâu. Ca o suprafață a unui deșert uriaș din care fac parte și eu. Mă simt, dintr-o dată, de parcă aș fi un fir de nisip! În jurul meu alți câțiva au ridicat capetele și se uită înfricoșați, începând să vadă și ei ceea ce am văzut și eu. Silueta de lumină, ce aluneca peste capetele trupurilor zăcând în nesimțire, s-a oprit undeva în apropiere. Inima a pornit să-mi bată cu putere. Înghit, parcă pentru prima oară în viață, și simt un gust ciudat. Apoi, s-au auzit sunetele. Sunetele… … "Cei care mă priviți, veți veni cu mine!" Unde? "Dincolo!" Dincolo? "Afară!" Unde… afară? "Veți avea cu voi o voce care vă va însoți tot timpul cât veți sta acolo. Vocea conștiinței. Pe ea să o întrebați de tot ceea ce veți simți nevoia să știți." Conștiință? Voce? "…tu, vei sta șaptezeci de ani, tu vei sta cincisprezece, tu…" Voce, mă auzi?- am întrebat în gând. - Da te aud, dar tu nu ai auzit. Ce să aud? - Cât vei sta afară! A spus lumina cât voi sta eu afară? - Da. Ah, nu am fost atent! Tu ai auzit? Îmi poți spune ? - Nu am auzit nici eu, tocmai mi te adresai! Și acum ce să fac? - Să taci! "… tu vei sta tot timpul în căruciorul cu rotile, paralizat de la brâu în jos; tu vei fi rege; tu…!" Cărucior cu rotile? De unde oare știu eu despre acest cărucior? - Fii atent, suflete! Suflet? Da, asta era, Voce: suntem suflete! Toți de aici…!!! "…iar când vă veți termina timpul veți veni înapoi aici. Vă puteți întoarce însă și mai devreme: trebuie doar să vă luați singuri zilele…" Dar nu înțeleg ce… "…să fiți oameni! Făceți-vă datoria și apoi veniți înapoi…" …. Voce? - Da. Și acum ce facem? - Ne vedem afară… Adică ne auzim, nu? Eu nu te văd… …. Astăzi. Încă afară… Doamne, îți mulțumesc că exiști, ca să pot exista și eu. Îți mulțumesc pentru tot. Pentru tot! Pentru tot … … Voce, ești aici? - Da. Știi, mă bucur mult că nu am auzit cât voi trăi. Drumul vieții mele ar fi arătat ca o autostradă dreaptă, pe care gonesc cu viteză maximă. Undeva, în depărtare, aș fi văzut - încă de la începutul drumului chiar - locul unde drumul este blocat de zidul unde mă voi zdrobi. Și, chiar dacă îl văd că este departe, fiecare metru parcurs m-ar fi întristat de moarte... Și asta de la primul și până la ultimul metru… Așa, însă, viața mea arată ca un drum sinuos. Curbă după curbă. Nu pot vedea dincolo de curba în care mă aflu… Știu că la ieșirea sau la intrarea uneia dintre ele zidul care mă va trimite înapoi în eternitatea întunericului și a neființei există și mă așteaptă. Dar, câtă vreme nu-l pot zări, îmi văd liniștit de drum, bucurându-mă de peisajul fiecărei clipe… - Așa este. Să știi însă că ceva din tine va trece dincolo de zid, mergând mai departe. Știu, copilul meu… - Da. Și nu doar el, ci și încă ceva: spiritul tău, dacă vei ști să-l crești cum se cuvine! …. Voce, mă auzi? - Da. Dacă ar fi să-mi poți da doar un singur sfat, din toate câte sunt, care ar fi acela? - Þi-aș da două sfaturi, prietene drag… Primul, să te rogi doar astfel: "Nu mai vreau, Doamne, să îmi mai dai nimic în plus! Te rog doar, învață-mă cum să mă bucur de toate bogățiile pe care le am. Și asta mai curând decât atunci când îmi voi lăsa capul în jos, îmbrățișându-mi genunchii pentru încă o dată, întinzându-mă mai apoi pe spate, pentru totdeauna, în întuneric, lângă celelalte suflete... Pentru că atunci voi ști să prețuiesc și singur, tot ce am avut și nu voi mai avea vreodată!" Și al doilea? - Bucură-te de Viață și lasă și Viața să se bucure de tine! Voce... - Da? Cred că asta este chiar soluția existenței pe deplin fericite! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy