la gâtul copilei mânau cai nevăzuți
dintre cei care mai știu
să umple
cu tropot de bronz îmbrăcat
umbra pufoasă a nopților
pleoapa de sticlă a păsării își căuta cuib
moale și cald
în strângerea de umeri
străbătea pustiuri
de hârtie și pai
ca o pânză suflată
pe sânii goi
nici urmă de fum să deștepte vântul
atârnat în inele lungi
de marmură albă
să-l întoarcă pe muchia de piele a cuvântului
într-o dezmierdare de mamă
purtam sub brațul de pământ un alt soare
ierburi încâlcite creșteau să vadă
gardurile putrede
înflorite într-o singură noapte
și ai plecat a doua oară
într-o rochie albă și simplă
miros de fân tresărind în somn
sculptând bolți în vraja mocnită