S-au aprins luminile cu șapte fuse orare înainte
Mai e puțin și dorm cu voi
depărtările mele ce dor cu dor...

Ascult timpul, și nu-l înțeleg,
îl simt de-aici cum curge colțuros prin mine...
Timpul nu-i prietenul meu,
e doar așteptare
într-o gară cu ceas
fără limbi arătătoare...

Așteptarea e țesută din fire,
firea mea răbdătoare
ce strigă întruna tăcerea fântânii
în deșerturi arzătoare...

În fiecare zi din săptămână
iau un fus si, din rotiri spirale,
îmi torc clipa...
și-o cresc într-o vatră ca pe o pâine
cu miros de-acasă, de la țară...

Îmi trecea de-atunci a amintire galbenă
cand bunica lăsa totu' baltă
să ne pună strachina pe masă,
mămăliga aburindă, ce-o tăia cu ață,
lingura de lemn
și un pahar prea-plin de viață...

Era ca niciodată, în curtea cu acareturi
sub un dud, umbrelă pentru vatră...
...casa străbună a părintelui meu
ajuns la oraș să mă nască...

În timp am ajuns aici,
unde luminile sunt stinse
la ora aceasta târzie din zi,
luminată de dragi amintiri
ce-mi leagănă somnul dulce...

În Inslele Galapagos,...la TV, pe o plajă,
un pescăruș își târăște conștiincios o aripă
frântă de un val...
Pentru el timpul nu mai contează,
e atât de liniștit și blând,
c-ai zice cum te simte că-l iubești
tăcând...