Aud cum bate timpul insistent la ușă, dar eu...eu refuz să îi deschid! Prefer să mă înfășor cu petale din parfumul regretului, să mă apese melancolic tristețea ce s-a născut când greierii își cântau simfonia. Îmi stă scrisă în palme cu hieroglife și alte semne ciudate istoria regretului...începe cu "era odată...", dar e tot ce pot descifra...se-mbină toate cu liniile mâinii ca și cum s-ar fi născut din aceeași peniță și se îmbrățișează după ce nu s-au văzut de...aproape o eternitate...

Nu știu încotro să-mi îndrept viitorul...trecutul stă împachetat în aceeași cutie de bijuterii de pe noptieră...legată acum cu o panglică albastră, cea roșie suferea prea mult. Mă surprinde o ușoară euforie, totul trece granițele echivocului și rămân suspendată într-un colț al camerei cu arzătoarea dorință de a opri totul în loc: fără teamă de necunoscutul ce se îndreaptă cu pași repezi, fără amintiri din vechiul album de poze aruncat în podul plin de pânze de păianjen, aici și acum - asta să fie tot ceea ce să conteze.

Un miros înțepător de lavandă, cu nuanțe de praf și imagini întunecate în subconștient, o tentă de suflet uscat de bătaia vântului și gustul dulce-amărui al bomboanelor acoperite cu cacao - parfumul regretului ce se-mprăștie prin universul celor triști...