curcubeul ăsta arată ca un fular strâmb sau așternut strâmb acolo unde trebuie să fie. culorile coincid, sau aproape coincid, cu ale lui clem*, care caută o scobitură de eșarfă în care să încapă; „after all”, sticla lui nu poate veni decât din curcubeu. le pot face - amândurora - textura prin a decupa scărit un carton, încât să aducă a pieptene grosier. pastelat; rămâne de elucidat manufactura transparentului, fără să-ntreb pictori. clem știe cum curcubeiele au sunetele lor.

stephen dedalus are niște aripi uriașe, cortinate, nu chiar de ceară, făcute din pătrățele. nu zboară cu ele. n-are nici măcar cap, sau orice uman, e doar aripi. trăiește în domino, șahic. acoperă ce nu-i place și ridică pe aripi tot restul, sau încearcă. vrea să cuprindă. vrea toate pătrățelele. pe unde merge el, are impresia că-i mic. se bate, trăiește de multe ori pentru asta și crede că artiștii nu se bat. de fapt, nu-i place colonia de artiști nebătăuși, nebătători la ochi. îi place același cuvânt, în alte limbi. vrea o propoziție scurtă în jurul lui, formată anagramat din „membri” aleatorii, așternuți dezordonat în colțurile pe care le vede cel mai des. asta face el, merge ca printr-un videoclip.

fularul roz trebuie zugrăvit cu mingea creponată a mițurei. pus într-o poziție neașteptată (din partea unui fular), ridicat și coborât în partea cealaltă, afânat, instigat.
toate parfumate.
culcate pe o pernă de foc antigravitațional.
așa cum păpușile imită amatoricește oameni, astea sunt minilumi. pe cele adevărate le văd eu, dar, întrucât cred că sunt om, nu pot să le confecționez machete elocvente, necaraghioase sau compatibile.

* clem e aici: http://photo.net/photodb/photo?photo_id=4786611