domnișoară? a cărei viață e muzică vizibilă.
prinde contur doar când o vezi, i-am văzut piruete diacronice; întâi era un desenanimat-nedesenanimat, cu păr ca timpul. treptele de vreme pe care trecea - la fel de desene animate, la fel de muzică existentă doar prin văz.

prima dată stătea urcată pe o masă ca o oglindă transparentă în mijloc și brodată bronzat-argintat pe margini, cu un genunchi suspendat și două mâini aproape ridicate, vrând să fie vază.
văzută doar din desen animat, desenul nedesen, chiar începea să fie.

a doua dată, creșterea ei - ca mersul, înainta și înaintau odată cu ea flash-uri. părul cu timp s-a înnegrit și s-a lustruit, s-a prins singur într-o așezare ‚supremă’, mai degrabă turtit fandosit.

îmbrăcată în culori de fructe ferme. portocale de lac, zmeuriu întins și nenegociat, gri alunecos-rozaliu, negru doar de păr apos.
creștea exact ca o muzică, imposibil de neînțeles o asociere așa simplă și a ei. i se învolburau râsetele de timp, aceeași fetiță cu alt păr, alte rochii, altă față, culorile aceleași.

înainte să fie adolescentă, fusese tânără.
după tânără, iar copil, preadolescentă, adolescentă și poate tânără, n-am rămas să aflu.

cu mine e greu, la un moment mi s-a părut c-aș fi (ea), dar niciodată nu e așa simplu.
invită s-o invidiez, să cred c-aș fi un soi de ea, ca un timp, o muzică, un desen animat văzut dinăuntru, nedesen și neanimat. și mă încurcă, fascinatoare.
s-a dus undeva, pe urmă, târându-ți o viață nu mai mult decât secretă.

pe scenă erau doi fructați în culori asemănătoare cu celelalte, eu eram unul din ei. amândoi aveam ceva de supus unei competiții: el avea o ciocolată maro catifat, aproape neagră, mare cât valiza uriașă a lui tata, din piele agresivă. o ținea ca pe-un pian, foi peste foi, aproape crocante. la mijloc, o cremă când trufoasă, când siropoasă, mușcam din ea. mi se făcea rău și tot mușcam, până am terminat-o.
avea un model portocaliu printre ciocolatiu, uneori. un fel de umplutură neregulată, care decupa tiparul unei rochii foarte curbate, acolo înăuntru. nu știu cu ce concuram eu, dar sala din față, sala care viziona nu era atentă.

vroiam să concurăm și trebuia să concurăm, dar îi mâncasem arma de competiție. nu urma să câștige nimeni, însă. răscoala din mine, când m-am trezit, viza atât: de ce, cel mai sincer dece, se bat oamenii pe același lucru? portretificasem - eram dispărută de acolo, inexistentă și pentru asta, ciocolații ăștia doi mh, ..'luptau'.
extrem de sincer dece, extrem de sincer dezamăgită.