Necunoscute

În viața unui om au loc mai multe războaie decât au avut vreodată în toată istoria lumii. Conștiința noastră ne impune să ne luptăm cu noi înșine și cu cei din jur, iar tragic în toată povestea asta e că nimeni nu câștigă. Suntem propriile noastre victime și ne aruncăm în vâltoarea luptelor lăuntrice fără dorința de a învinge sau regretul înfrângerii.
E nevoie de o singură clipă și de un singur pas înapoi pentru a ne sustrage „propriului” și contempla ansamblul frământărilor noastre în toată splendoarea inutilității lor. Dar dacă am fi capabili să luăm această clipă, să facem acest unic pas în regresie, am fi profund dezamăgiți ...am zâmbi cu amărăciune, ne-am întoarce dar n-am mai fi niciodată la fel.
Câte milioane de destine se fac și se desfac într-o singură săptamână într-un mușuroi de furnici? Câți prunci mor și câte mame suferă? Cui îi pasă? Noi avem lucruri mai bune de făcut decât să ne gândim la un mușuroi de furnici.
Altfel spus...cât de mult îl interesează pe Soare că cinci milioane de femei au fost executate pentru erezie în perioada inchizitorială? Afctează cu ceva mișcările de rotație ale lui Marte dacă mii de copii sunt abuzați în școli catolice de către peroți pioși și cu frică de Dumnezeu? Cu absolut nimic.
Ne place să credem că întreaga materie e interconectată și că orice facem reverberează la ani lumina distanță. Nu numai că nu e întru-totul adevărat...dar dacă ar fi cu ce ne-ar ajuta? Ar încălzi-o cu ceva pe furnica-mamă dacă eu mi-aș pune parchet în toată casa? Cu absolut nimic.
Asta nu înseamnă că suntem izolați și că marea convulsie universală e doar o frenezie de atomi vibrând independenți unul de altul în vastul nimic cosmic. Materia este interconectată, dar nu prin ea însăși. Alte forțe leagă chinurile napalmice ale unui copil vietnamez de suferința unui afcerist american. Sunt acele forțe stranii pentru care Marte nu stă în loc, dar ar părea că o face. Acele vibrații care stabat universul ca niște meridiane uriașe și leagă capetele cosmosului, astfel încât nicăieri nu e prea departe de ajuns atunci când te trimite sufletul.
Nu știu cum se numesc acele forțe, acele energii care nu emit nici lumină nici caldură, ci emit viață, spirit, suflet. Dacă le-aș numi dragoste, le-aș subaprecia. Dacă le-aș numi Dumnezeu, le-aș identifica și apoi le-aș subaprecia. Le numesc necunoscute.
Doar aceste necunoscute te pot face să te gandești în miez de noapte la un mușuroi de furnici. Te pot face să auzi lângă tine respirația celui drag pe care l-ai condus pe ultimul drum săptămâna trecută. Te pot face să juisezi solitar în întuneric privind pe sub pleoape chipul și trupul celui iubit.
Aceste teribile necunoscute fac nod în centrul universului și pentru o jumătate de nano-clipă toată materia suspină la unison. Aceste necunoscute nu ne permit să facem acel unic pas în regresie care ne-ar omorî sufletul.
Nu există perfecțiune, plentitudine, totalitate, absolut. Nu există și nici nu pot fi dobândite. Există doar o intensă masturbare a firii care oricât de inutilă ar părea, dă sens vieții.
E greu de imaginat că nu avem vreun scop în toată agitația asta cosmică. E greu de imaginat că suntem fără folos.
Scopul suntem noi înșine și legătura noastră cu necunoscutele.
E deasemenea greu de imaginat că am apărut doar pentru a exista și pentru a ne război cu forțe exterioare și interioare pe care oricum nu le-am putea învinge.
Am apărut tocmai pentru a ne bucura de aceste forțe, de aceste necunoscute, pentru a le savura. Suntem produsul și consumatorul lor primar.
Paradoxali suntem cu toții. De la primul până la ultimul...dar nu-i așa că-i frumos!? Ce mult râdem, ce mult plângem; ce drăguț ne ținem de mână, ce aprig ne blestemăm; ce mult ne iubim, ce profund ne disprețuim; ce tare vibrăm, ce tacit suferim!
Nu-i așa că-i frumos?!
Și ce războaie înțesate cu flori, și ce fericire amară...și ce viață avem...