Pe linia de plutire mă legăn între țărână și ceață.și nu vreau să știu dacă țărâna e caldă când îmi astupă picioarele și nici de ceața are albul porțelanului când îmi răsucește până la derută ochii...și nu știu.

știu doar orizonturile care se clădesc acolo și mai știu ce-ar intui un soare într-un răsărit insuficient pentru a-l cuprinde pe tot într-o singură fâlfâire de aripi.într-o singură, dintâi și necontenită elevare,într-un singur zbor...unul și iar unul și cel mai dintâi ...minții nu-I este cu putintă să simtă zborul cel dintâi.nu între tărână si ceață...nu în ceață.
în neputința de a cresta ceața și de a o rupe, mintea se face paranoică ,nevrotică, și pe sine se rupe în atâtea șiroaie că nu-I ajung ceții mâinile ca să le înfieze pe toate și le lasă în prăvălire și curg astfel mințile haotic, încrustând a fum așa impresioniste caricaturi în ceață că vântul s-ar sfii în fața talentului nativ al minților deșirate.
Printre multe altele,ceața este atelierul minților deșirate.
și eu sunt un atelier...al caricaturilor păstrate.

...le știu, le știu, știu orizonturile. când ochii mei le inventează, mâinile mele le eliberează în zbor ca să aducă alte orizonturi din alte orizonturi din alte orizonturi...dintre țărână și ceață.