De o vreme stau, si stau, si stau ... si pare ca nu mai sunt in stare sa leg nimic. Nici de munca nu mai am chef (nu ca as fi avut vreodata prea mult, dar, oricum, vrei nu vrei, trebuie sa mai si muncesti, altfel nu papi)
Chiar nu stiu ce mi se intampla, nu-mi pot da seama daca e oboseala sau sictir, sau dor, sau altceva.
Imi lipseste parca o parte din mine, o parte esentiala, fara de care nu pot sa ma manifest ca Eu, ca intreg (uite, ca dovada ca e adevarat, am trantit un ditamai pleonasmul!)
Parca plutesc si parca ma scufund...
Parca stau si parca alerg...
Parca ... nu mai pricep nimic in jurul meu si-mi vine uneori o pofta nebuna sa iau totul in bascalie, dupa care imi vine sa plang. Eu, care n-am plans niciodata, plang din orice nimic, plang chiar fara sa am nici un motiv!
Si ma gandesc incontinuu la partea aceea care imi lipseste, desi nu face parte din mine, si ma face sa plang amintirea zilelor trecute cand am ras atata, desi afara cerul plangea. M-am bucurat prea mult de atat de putin... Oricum, mai mult decat data trecuta. Am ajuns sa pretuiesc enorm valoarea timpului, sa adun cu lacomie secundele si sa ma rog: "da-ne doamne, o secunda in plus!"
Pe urma, mi se intampla uneori sa ma trezesc si sa ma iau la palme: pentru ce? Pentru ce fac toate astea, pentru ce plang, pentru ce ma framant, pentru ce sufar?
Si atunci suna telefonul... si ma scufund din nou. Si astept sa se faca maine, si poimaine, si sa mai treaca o zi, si inca una si sa ma apropii de data viitoare.
Iar pana atunci, nu am decat o raza de lumina: un soare mic, pe care il port langa inima ...