lumina mă farmecă în celulă,
îmi ferecă plânsul în ecoul picurilor de ceară pe foaia subțire de apă,
sclipindu-mi tremurul tău în ochii mei măriți,
nălucindu-mă cu fluturul iei de in
rotită ocrotitor peste fata de rouă.

din hora ei albă, își întoarnă lent fața spre mine
și își prinde mânecile pe piept,
într-un curcubeu pâlpâitor

încremenirea ei mă încoardă toată auz să îi pot atinge bătăile,
în zadar îmi necăjesc urechile,
așa că le încui în suflet pe toate,
dar tocmai atunci mi se preling prin țâțâna minții,
viorile a doi ochi zâmbitori,
care mă șopotesc firav, în descântece de copii, să le deschid,
șuvoiul lor crește în torentul de voci înalt împletite,
buciumându-mă deslușit în tot corpul,
aproape să-mi spargă coșul inimii
“Nu-mi spui cine ești?”îmi înclin arcușul spre ea
“Am venit să-ți dau inima”, își desface toate corzile până la mine,
“o vei purta o vreme, apoi te vei sfâșia și mi-o vei pune la loc,
Îți va rămâne lumina ei lipită de tine”

visul se îngroașă brusc,
mă scol ochi în bezna camerei umplută de freamătul ploierului,
tulnicul de triluri mi s-a lipit de timpan,
să mi-l dezmeticească
să mă ridice val, să pipăi ivărul ferestrei încuiată de cu seară,
să trag apoi domol pe nări somnul scufelor mici aromite pe pălmile împreunate
sub îngeri și tâmple pătrunse de dezmierdul ciripitor, înclinându-mă din boltă până în așternut, să mă cuibăr prunc cu genunchii la gură și fața la geam,
să vezi că fata de rouă e chiar aici.