Amintirea gradinitei imi trezeste senzatii de revolta. Iubirile mele se manifestau intr-un mod ciudat. Lipsit de experienta si rigoare artistica, ma limitam la atitudini rebele. Prima fata care mi-a placut a sfarsit inchisa intr-un dulap! Degeaba. Puteam sa fim indragostiti ca berbecii ca o relatie la varsta aceea nu evolua nicicum. Ne uitam unul la altul ca la postere, pana ni se lipeau ochii in cap si incepeam sa facem ca iepurii. Solutia aparea insa sub forma unui coleg de grupa mica, istet si plin de actiune, care raspandea cu o repeziciune uimitoare printre ceilalti pitici vestea despre pasiunea noastra. Si de-atunci incolo doar, incepeam sa existam ca un cuplu.
Nu stiu de ce am ales introducerea asta. Ma obsedeaza discutia pe care am avut-o deunazi cu prietenul meu despre societatile perfecte. Si intotdeauna gaseste de cuviinta sa aduca in discutie sistemele fizice. Uite, zicea el, ia ca exemplu comportamentul unui ion in fata unui electron. In mod normal, ei ar trebui sa se combine si sa formeze un atom neutru dezvoltand o energie foarte mare. Si nu e un lucru banal. Energia rezultata din aceasta unire trebuie preluata de ceva,
e absolut necesar ca ea sa dispara de la locul faptei. Nu poate gravita in jurul lor ca o permanenta sursa de tensiuni si incordare. Ca un semn care indica drumul inapoi.De altfel, fara o particula care sa preia rezultatul nefericita pereche poate ramane in contemplatie eterna. Pana li se lipesc ochii in cap.
Si atunci apare in scena un alt electron. Acesta agata energia, si propulsat de aceasta pleaca cu o viteza ametitoare lasand scena goala. Cei doi se transforma intr-un atom neutru, tern si fara intentii. Unirea lor este acum completa.
Am ajuns sa consider asta ca un exemplu plauzibil al perfectiunii triadei. Insa as incerca sa imaginez cum ar arata o astfel de societate aplicata pe indivizi umani. Sa fie nevoie de trei pentru ca un act al dragostei sa se poata manifesta. Si cum nu ai vrea sa imparti femeia iubita cu nimeni, cel putin
cunoscut, problema se complica. Ar putea totusi sa existe persoane destinate doar pentru acest lucru. Cel al neimplicarii. Sa fie ca un serviciu la care
te adresezi cu o cerinta: "Stiti, m-am indragostit si as vrea sa ma casatoresc. Nu ati putea trimite pe cineva sa ma ajute?". Si prompt, baiatul se infiinteaza la usa, la data si la ora stabilita. Pusi toti acesti Treiari la un loc ar putea forma o casta, o comuniune care promoveaza neimplicarea. O comuniune a celor care stau si vizualizeaza totul, impartasesc sentimentele si dorintele, privesc dar nu ating, iar la sfarsit, arunca pasiunea si romantismul intr-un geamantan si o roiesc spre prima statie de autobuz. Ca o partitura care se termina in crescendo, lasandu-ti in urechi zumzaitul ultimei note neterminate.
Dar sa nu uitam ca piesele pe care le asculti in timp ce faci dragoste raman suport pentru estetic.