Daca as putea sa ma desprind de mine,as intelege ca matca de carne nu e decat o albie sensibila si moale.Stiu ca adierile nu sunt bateri,ci pot fi palmuiri ale sufletului.
Uneori imi aud pasii...certandu-se cu betonul ,mugind a rupere plastica.De ce toate tocurile imi dau senzatia de calcare spre acelasi drum,spre aceleasi suprafete ale unei continuitati ce se simte,dar pe care ochii cotidieni nu o vad?Am zile pline de savoare,cand imi umplu tolba toracelui cu esente ,iar alteori sec de puteri,ma caut printre coloane de fum.La naiba!Marturisesc ...cateodata ...am duhul atat de slab si sarac incat mi-e rusine ca este al meu.Insa il accept,si-l biciuiesc.Este totusi copilul meu acest duh,plamadirea mea.Il aud cum gangureste,cum cere inghetata si vrea,vrea cu tarie sa se mai joace.Intr-o zi am sa-l atarn in ungherul ierbilor umede si am sa-l oblig sa faca lumea sa rada.M-am gandit ca ar trebui sa le spuna tuturor unde e luna de sus ,caci acolo mi-am atarnat eu umbra.



Pazeste-o ...demone de inghesuiala!