" Neîndurătoare prognoza următoarelor zile...
Stau țintuit pe puntea biciuită de valuri, cu mâinile strânse pe cârma ce de azi-noapte se zbate printre dealuri înspumate.
Șase, douăzeci, treizeci de nivele de adrenalină peste media obișnuită le aud cum mi se dizolvă în plasmă în jeturi prelungi cu rădăcini hipotalamice.
Zâmbesc cărunt prin barba furtunilor trecute și ignor cu o muchie de gând geana de lumină înșelătoare cu coamă de platină ce tot încearcă să îmi mângâie babordul.
Nu...Nu pot amâna întâlnirea...
ÃŽnapoi?!
Este ca și cum aș forța cu un șperaclu poarta timpului.
Geamurile cabinei redeveniră nisip o clipă mai târziu.
Dar nu și cârma. Nu și tălpile. Nu și covorul fermecat ce își pierduse parcă puterile.
Menghina întunericului de deasupra își apropie fălcile amenințător, culoarul îngust pe care navigam și-a început șerpuirea spre ceruri iar apele- ziduri instabile ale unui templu- începură să-și arunce altarele dintr-o parte într-alta.
Tu și cu tine căpitane...Acum să te văd!
(Oare am reușit să salvez cântecele, poeziile, visele, prieteniile, amintirile noastre ? Parcă totuși...da!)
Cu ochii minții revăd pentru o clipă chipurile celor dragi în cabina de sub punte, scotocind după ieșirea din labirint.
A fost și soare, au fost și ploi, dragii mei, dar am rămas mereu împreună.
Pentru prima oară am simțit cum speranța mi s-a transformat în lest, dornică parcă să mă ajute să mai am o ultimă aventură: o plimbare liniștită pe străzile Atlantidei...La braț cu poeții, printre atlanți, ca într-un carusel de clișee fragmentate de rotirea nebună, nebună, nebună...
(Sigur am dat save oare?)
O zdruncinătură m-a smuls din amețeala acestei reverii.
Recif?
Sau au început să vină deja oaspeții în straie lichefiate pășind cu urme sărate în sala de festivități a sufletului meu?!
Nu știu și...poate nu voi ști niciodată, prieteni!
Tot ce realizez acum este doar prezența uriașului din fața mea, iscat din vânare de vânt turbat, un Everest ca un destin pe care va trebui să îl înfrunt.
AÈ™ vrea... "
Clătinându-se ușor, Bătrânul pășea, ducând deja pe umerii Săi luminoși
un nu-se-știe-ce, ca pe-o hotărâre de-a Sa, sau doar un gând:
"Facă-se voia Ta, Precum în cer așa și pe pământ, Pâinea noastră...".

PS Ne vom reîntâlni în mod sigur!
Undeva, cândva, cumva...
Spre dimineață...