Ieri m-am oprit pe malul mării
și am stat
cu picioarele îngropate în nisip până la glezne
privind limita mării care întotdeauna tinde spre cer.

Stoluri de îngeri deghizați în pescăruși treceau pe deasupra mea,
atât de aproape
și de mine... și de cer...
ca și cum am fi fost doar eu și îngerii mei
în acel peisaj marin,
în toată lumea...

Cete de copii chiulind de la școală
alergau pe plajă și săreau chiuind printre valuri.
O fată mai îndrăzneață și-a aruncat hainele și a plonjat în apă...
La suprafață
a rămas o pană albă
încurcată în alge.

Până și salvamarul care te fluieră atunci când te avânți prea departe către pericol
a coborât grăbit din foișorul său
mult prea înalt pentru o săritură de om.

Eram doar eu și ei
- așteptam oare asfințitul
printre norii de un alb strălucitor?
Sau
aceasta este doar realitatea?

Atunci a sunat telefonul
tu voiai să mă-ntrebi ce mai fac
iar tot ce am spus până acum
a intrat în cochilia
unui semn de întrebare.

24 mai 2003