Duceai povara necredintei, pe umerii tai prea firavi . Te-ai incovoiat fara sa spui un cuvant , ingenunchiind in tarana -aceeasi tarana ce tinea loc de trup -, sarutand-o cu buzele tremurande ,cu teama. Parca ti-era frica sa nu o faci sa dispara,doar fiindca stiai ca din ea ne-am nascut noi ,oamenii.
Iti plangeai ruga in suflet , siroind izvoare si ploi -ploi calde de vara asemeni iubirilor inocente. Furtunile nu -si aveau rostul ,erau necunoscute ,sau poate atunci ai hotarat ca trebuie sa le cunoastem noi?
Incercai sa te ridici dar genunchii iti erau zdrobiti de neincredere si mainile , doamne , mainile iti erau murdare de pacate .Te uitai la ele cum curgeau ,rosu , minjindu-te cu minciuna si mila izvora din sufletul mancat de corbii lacomi ai trufiei .
Atunci te-am zarit invaluit in lumina. Ma priveai bland si din ochi izvora speranta,si-am auzit cum ne izbaveai de pacate spunand: FACA-SE VOIA TA!

Si-am plans atunci ca un copil ,recunoscandu-ma.