Neavand nici o idee despre muzica mea alba, am pasit fara cuvant pe cioburile de stele. Mi-am cules sufletul de copil zdrobit si am alcatuit un puzzle aproape perfect al sufletului meu de femeie. Transformata artificial de ceea ce credeam eu ca inseamna maturitate, m-am ascuns intre filele chipului tau. Te-am privit si am stiut ca in ochii tai este casa mea, locul la care tanjeam de atata timp. Si m-am ascuns prin cotloanele putin profuite ale sufletului tau jucandu-ma de-a v-ati-ascunselea cu amintirile noastre. Si in clipe am descoperit ce cautam de vesnicii: iubirea. Fericirea invadase luminoasele tale gene albite de soare. Pentru un timp…

Acum totul se apropie de o tomnatica tristete… Pentru mine primavara vine ori de cate ori imi zambesti. Dar sufletul imi jeleste piesele lipsa din puzzle-ul sufletului meu. Poate vei intelege intr-o zi ca iubirea asta imensa ce o port in suflet este cateodata prea mare si prea nemangaiata… Imi este dor de tine. Si de iubirea ta. Constanta. Nu intrerupta de reprosuri si tipete. Nu intrerupta de cuvinte care ma dor. Stiu ca acum nu ai timp sa ma asculti. Dar imi doresc din tot sufletul ca, macar pentru o clipa, sa imi intelegi tristetea… Si singuratatea. Ma simt ca si cum tot ceea ce este in jurul meu nu e decat o imagine in oglinda. Aglomerata, minunata, dar totusi atat de ireala…