M-am plictisit. Adica in mod obisnuit nu sunt plictisita, dar cand ma opresc un pic sa ma intreb daca sunt plictisita sau nu, raspunsul este invariabil: m-am plictisit!
Zau ca m-am plictisit. De doruri, de angoase, de tanjit dupa varfuri de degete, de toate astea m-am plictisit. Incerc sa-mi dau seama de ce erau pe vremuri atat de zemoase toate astea, ca niste piersici dulci, de mi se scurgeau pana la cot dorurile, lasand o dara lipicoasa si parfumata. Incerc eu sa-mi dau seama dar nu prea reusesc. Sau poate pur si simplu nu am chef sa fiu sincera cu mine, si sa-mi spun: ochii mei aproape verzi sau aproape caprui nu se mai odihnesc demult pe siluetele care plutesc fantomatic pe deasupra marii. Nu mai caut departarea, ca o mioapa ce sunt, cu ochii mijiti, fara sa vad nimic din ce ma inconjoara. Cuvintele nu se mai scurg pe pielea mea ca niste picaturi de ploaie rece, si uite ca ma surprind negand o gramada de lucruri fara sa pot afirma ceva.
Ce ar fi de afirmat? Existenta mea este banala, plina de iubire, plina de vise atat de frumoase incat nu pot scrie despre ele. Nimeni nu scrie despre visele lui frumoase, nimeni nu vrea nici un fel de intruziune in colturile sufletului. Si la urma urmelor, hai sa fim seriosi: persoanele fericite sunt chiar ridicole, nu? Mai ales atunci cand isi afirma fericirea.
Si atunci despre ce sa scriu? Nu mai pot trai virtual vietile altora, nu mai pot trimite ogari pe urmele viselor altora, iar visele mele albastre, verzi sau portocalii, au nuante care nu-mi incap in cuvinte.