agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-09-07 | [This text should be read in romana] |
„Gândesc deci exist” spunea Descartes.Cu alte cuvinte, dacă gândesc exist, iar dacă exist și gândesc înseamnă că aparțin cu necesitate speciei umane, specie a cărei condiție esențială și de asemeni necesară este rațiunea! Dar oare dacă exist și sunt om, oare trăiesc?Oare simplul fapt că respir și umblu de colo până colo mă îndreptățește să sper, fiind înzestrat cu rațiune, că existența mea are un sens?
Nimeni, niciodată, nu realizează faptul că orice opinie emisă de rațiune, generată de această uimitoare însușire umană, poate fi și în fapt este, pur subiectivă. Plecând de la celebrul sistem „egocentric” teorie care punea Pământul în centrul universului, după care soarele se învârtea în jurul nostru și care a dus la pierderea atâtor minți luminate de-a lungul istoriei, până la ideile fiecăruia despre lume, despre ce a fost ea, este și ar trebui să fie, realizez că lumea este așa cum o vedem noi și nu cum este ea în realitate. Imaginați-vă că ați percepe realitatea într-o cu totul altă formă decât cea umană, să presupunem că ați fi o ființă înzestrată cu un număr nelimitat de organe de simț, fiecare din acestea percepând lumea într-un mod aparte celorlalte potrivit fiziologiei acestui gen de ființe. Astfel stând lucrurile, găsesc de netăgăduit faptul că realitatea în acest caz se va înfățișa în cu totul alte forme și nuanțe decât o percepem ca oameni, cu ajutorul limitatelor resurse de care dispunem. Dar și aceasta este o teorie subiectivă. Putem presupune că zeii sunt obiectivi, că universul poate fi exact așa cum îl concepem noi sau cu totul altfel, putem spera că avem dreptate sau că măcar ne înșelăm; dar unde ajungem cu toate acestea? Ne frământăm, ne străduim să aflăm răspunsuri la întrebări care nu-și vor afla niciodată răspunsul. Dar poate toată problematica aceasta a sensului rațiunii umane produce artificial frământarea care ne consumă energiile creatoare. Cred că am ales un drum greșit, și asta chiar în clipa în care am ales un drum...În loc să deschidem ochii și să privim cu calm și admirație frumusețea universului, îi ținem închiși și strângând din dinți ne înverșunăm să credem că însemnăm ceva, lucru de care nu-i pasă nimănui,...uneori nici chiar zeilor!... Uneori frustrarea de a se ști atât de limitat fecundează în om supremul element creator, anume vidul, lucru care ajunge să genereze uneori părți de frumos (după părerea mea...). Nici pe departe nu deduc din această concluzie vreun oarecare sens al existenței, însă „întocmirile finaliste” ale acesteia, ale celei însoțite de lumina rațiunii aș spune, pun în discuție până la urmă prezența sensului sau lipsa de sens, două fețe ale aceleiași probleme: finalitatea vieții înseși! A căuta o direcție spuneam, e pierdere de vreme, dar fiind un leneș, neavând o altă ocupație mai importantă ca „filosofarea” continuu să mă complac în această stare... Așadar vidul: după unii supremul element creator, după alții o noțiune superfluă care ar ține de metafizică, etc Cred totuși că nu e lipsit de sens să afirm că acest vid de care se prevalează metafizica drept origine a realității și cunoașterii există în măsura în care avem de ales între Dumnezeu și nimic ca noțiuni generatoare de univers. Dacă alegem cea de-a doua variantă ne facem vinovați poate, de exces de încredere în atotcuprinderea rațiunii, dacă alegem prima variantă am putea fi acuzați de lipsă de încredere în această minunată calitate umană. Aleg prin urmare vidul ca punct de pornire a căutărilor mele; dacă vidul a generat totul și dacă vidul ca atare generează creație de orice fel, înseamnă că vidul există (sau nu există dacă vreți) cu singurul scop al desăvârșirii Creației. Și cum omul este parte a acestei creații, ba mai mult promotor al ei prin vidul din care își extrage impulsul creator, rezultă că prezența omului în realitate are un singur sens : creația. Dar dacă sensul vieții este creația, înseamnă chiar și prin acest singur fapt că omul nu este liber. Având drept sarcină pe lume creația, fiind dedicat acestui scop, omul este înlănțuit să-și îndeplinească menirea, lucru care-i limitează libertatea de a-și alege oricare alt scop în lumea în care există, sau niciunul dacă aceasta îi e vrerea. El nu mai e liber să fie ce vrea, bestie sau să aspire la perfecțiune, nu îi mai e permis să fie idiot, ci doar geniu sau artist. Neajunsul rațiunii a devenit clar în momentul în care a scos la iveală noțiunea de libertate: nu cred că vreo pisică, vreun urs sau un leu se întreabă dacă sunt liberi sau nu, care este sensul vieții lor sau dacă sunt captivați de vreun destin creator, și totuși, în limite fiziologice și fizice sunt liberi. Asta este cred suprema expresie a libertății, din păcate însă nu poate fi întâlnită decât în lumea instinctului, pentru că lumea rațiunii, cu toate prejudecățile pe care și le-a construit se află mult prea departe. Nu...nu spun că trebuie să devenim animale, bestii, pentru că de, așa-i mai bine, ...nu! Omul este ținut să se comporte conform condiției sale altfel nu ar mai fi om, iar dacă nu ar mai fi om ar putea într-adevăr dobândi suprema expresie a libertății într-o viață dominată de instinct, dar...nu ar mai fi om...Și această ființă ține la această condiție mai mult decât orice, ține cu orgoliu la titlul de „stăpân al lumii”! Da, omul se află la capătul lanțului trofic, omul se află pe treapta cea mai înaltă de evoluție, „omul este măsura tuturor lucrurilor”! Cine este omul? O ființă care a avut poate șansa unui accident, șansa unei greșeli a naturii, greșeală care l-a propulsat dintre celelalte viețuitoare în mijlocul unui proces numit îndeobște evoluție și care l-a înzestrat cu „însușirea de a produce gânduri”. Apoi, văzând că nu e nimeni care să i se opună, că nu e nimeni care să-l înfrângă, vreo ființă capabilă să-l extermine, și-a spus cu îngâmfare că nu mai e nimeni ca el și prin urmare își merită titlul de rege în natură. Orgoliul acesta care în fond nu este altceva decât o lipsă crasă de bun-simț, decență de care natura a dat întotdeauna dovadă, a creat în scurta istorie a acestei specii contradicții, paradoxuri, care au scos în evidență o trăsătură esențială a speciei umane, caracteristică pe care filosofii au eșuat a vedea: rațiunea ca izvor al ignoranței și orgoliului. Nimic nou până aici, însă ca o concluzie : trăsătura definitorie a lui homo sapiens este prostia... Subiectivism, zadarnica frământare și căutare de răspunsuri, un destin creator ai cărui sclavi suntem, prostia, ignoranța... să fie vorba doar de efecte secundare ale rațiunii, de imperfecțiunea noastră ca...de ce nu, creație, sau pur și simplu de vreo cutie a Pandorei? Dacă este vorba de efecte secundare, presupun că singura cale a le evita este cunoașterea! Prin cunoaștere împlinim astfel unul din dezideratele caracterului nostru, apoi limităm aceste efecte indezirabile ale unui dar minunat dar împovărător... Apoi cunoașterea nu ne atașază vreunui destin acaparator rămânând o opțiune! Cunoașterea reprezintă într-un final experiența trecută prin filtrul rațiunii. Experiența ne face „homo faber”, rațiunea pe de altă parte ne caracterizează drept „homo sapiens”. Morala, un alt efect secundar al rațiunii, benefic (se afirmă) de data aceasta, ar putea fi oare dăruită atât lui „homo faber” cât și lui „homo sapiens”, sau numai celui din urmă? Experiența fără rațiune nu înseamnă decât slabă evoluție la nivel de specie, sau dacă vreți adaptarea la condițiile de mediu facilitată de memoria colectivă, în vreme ce rațiunea facilitează evoluția la nivel de individ în primul rând, la nivel de grup, dacă se pornește într-o primă fază de la instinct, devenind evidente chiar trăsături ce caracterizează civilizația. Și încercând a pătrunde înțelesul noțiunii de morală, dacă ne extindem până la un nivel metafizic, putem spune că și unele exemplare ale regnului animal se comportă moral respectând niște reguli, evident, stabilite de natură cu înlesnirea instinctului... Sunt o ființă dedicată atât instinctului cât și rațiunii și pentru că nu le pot menține în echilibru, sunt o ființă a extremelor. Iar întreaga mea existență este un paradox! Existența fizică mi-o petrec în poziție bipedă, însă bâjbâi în patru labe după ceea ce cred eu că este „adevărul”. De ce o critică a rațiunii și nu una a instinctului? Pentru că rațiunea ține oarecum de opțiune iar instinctul nu, pentru că prin ea înăși poate exista critica nu prin valențele comune ale legilor naturii, pentru că de rațiune ne prevalăm atunci când ne arogăm titlul de stăpâni ai naturii! Nu putem trece cu vederea erorile rațiunii pentru că instinctul nu are așa ceva! Indivizii regnului animal nu greșesc pentru simplul motiv că binele sau răul pentru ei nu reprezintă nimic, așa cum nu sunt legi pentru univers; nu putem pune binele sau răul alături de, să spunem, spațiu, timp, gravitație, etc, acestea nu au valoare fizică, prin urmare, nu afectează în nici un fel bunul mers al universului, al naturii, așadar, nu are legătură decât cu omul și numai cu acesta! De ce credea Protagoras că omul este „măsura tuturor lucrurilor”? Oare nu el, Omul, dă sens lucrurilor, nu el este cel care se folosește de noțiuni precum binele sau răul, nu este el cel care inventează simboluri și se folosește de simboluri? Într-o realitate dominată unilateral de calitățile excepționale ale unei ființe cum este ființa umană, tot ceea ce este legat sau ființează cât de puțin în legătură cu ea se află în centrul universului. În momentul în care vom descoperi că nu suntem singuri în univers vom înceta să existăm în centrul său, privilegiul de a fi singura formă de viață înzestrată cu rațiune urmând a fi împărțit cu alte civilizații, sentimentul de singurătate pe care încercăm să-l ascundem în spatele divinului va dispărea, fiind înlocuit în clipa de care vorbesc de conștiința existenței de sine-stătătoare, nesupervizată de divin sau reglementată de acesta. Lumea va deveni atee pentru că într-un univers dominat ființe raționale zeii nu vor mai avea adepți, pentru că regăsindu-se, aceste ființe vor învăța că legile naturii nu tolerează întâmplarea, că norocul este o noțiune lipsită de sens atunci când se vorbește de procese chimice și de transformări fizice! Veți spune : dar aceste legi ale naturii cum au apărut, cine le-a scris? Dacă în natură nu există întâmplare, prin urmare dacă întâmplarea nu a avut nici un rol în nașterea acestora, nu putem concepe trasarea lor decât având în fundal imaginea creatoare a vreunei entități supranaturale care a pus la punct întreaga realitate de la galaxii până la ultimul fir de praf, care a generat regulile după care lucrează atât materia cât și celelalte esențe care se manifestă în univers ... . Să ne imaginăm două planuri ale realității: unul imuabil (spiritul) iar celălalt efemer (materia). Dacă planul imuabil stă la baza a tot ce e materie în univers, înseamnă că legile după care au loc transformările acesteia își au originea în acest plan, nefiind vorba de zei așa cum îi concepem noi ci de energiile eterne care modelează universul în cadrul fiecărui ciclu. Însă rațiunea, care a generat asemenea teorie, este lipsită de argumente solide care să o facă să creadă cu adevărat în ea, prin urmare, se mărginește să sondeze bezna cu un pai, în vreme ce lucruri cu adevărat împortante trec neobservate. Nu voi continua să vorbesc despre univers și nici despre lucrurile neluate în seamă, ci voi porni în căutarea elementelor care ne limitează cunoașterea! Am dedus mai sus faptul că acestă cunoaștere nu ne restrânge sau condiționează libertatea și este de dorit dacă se dorește contracararea efectelor negative ale rațiunii (ex. ignoranța), însă există situații în care acestui demers îi sunt limitate întinderea și profunzimea. Anume una din aceste situații se întâlnește atunci când ne conformăm condiției noastre, condiției umane. Aflați în această poziție constatăm că resursele ne sunt limitate, că orizontul ne este limitat de puținătatea resurselor și că universul înarmat cu forța inconștientă a materiei lipsită de lumina rațiunii îngreunează și mai mult devenirea „trestiei gânditoare”. O picătură de apă ne poate ucide, într-adevăr, însă Pascal a omis un lucru: necesitatea a stârnit în om întotdeauna o serie de sentimente care au dus la consecințe dintre cele mai diverse. Astfel, ceea ce nu-l omoară îl face pe om mai puternic, mai curios, mai înzestrat. Este posibil ca acea picătură să-l poată omorâ, dar atâta timp cât nu o face, homo sapiens triumfă prin cunoaștere. Poate va veni o zi când acea picătură să nu-l mai poată omorâ și să fie nevoie de mai mult pentru ca acest gândac orgolios să dispară în neant, însă până atunci, sub amenințarea picăturii ucigașe, învățăm să supraviețuim. Și supraviețuim prin cunoaștere. Însăși rațiunea, prin ea însăși, limitează cunoașterea. De câte ori prejudecata, ignoranța sau reaua voință nu pus piedici evoluției? Interesele meschine, necesitățile fizice, dorințele nemăsurate și deșarte, toate caracteristice speciei din care facem parte și toate efecte secundare ale rațiunii, plăgi ale acesteia, a căror eradicare se dorește prin intermediul cunoașterii, s-au opus și se opun încă... Însă toate acestea sunt un lucru bun poate... Un fenomen evolutiv fără piedici ar decelera până la stagnare, însă cu cât „rezistența la înaintare” este mai mare, cu atât forța implicată in doborârea obstacolelor crește. Câteodată ne punem întrebarea: cât din Adevăr putem cunoaște? Cunoașterea limitată de posibilitățile Adevărului de a ni se dezvălui – aflând acest lucru devenim conștienți că putem cunoaște, dar și de faptul că parte din această cunoaștere va rămâne neatinsă de întinderea rațiunii... Suntem adesea mândri de posibilitățile și avantajele ființei noastre, suntem mândri de ceea ce suntem și de ceea ce am realizat, așadar plini de mulțumire de sine gândim adeseori că am fost încredințați unui destin strălucit. Rațiunea, fie ea rezultat al unei întâmplări, al voinței divine sau parte a evoluției normale a universului, este totuși un dar, un dar pe care trebuie să învățăm a-l prețui, un dar de care trebuie să ne folosim spre folosul tuturor, lucruri sau ființe. Kant vorbea de maxima morală, eu mă gândesc la ceva asemănător având în vedere calitatea supremă a aceluiași homo sapiens: chiar dacă uneori este un chin, dacă devine de dorit să uităm de rațiune câteodată însă ne menținem în poziția de trestie gânditoare, nu din plăcere ci din datorie, atunci iată o altă maximă morală a omului. Da, este vorba de o calitate morală a nu uita de rațiune atunci când ar fi mai comod să faci acest lucru! M.T. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy