Si poate ca nu ar fi fost asa de greu sa fac ceva in viata...
As fi putut sa constuiesc o lume noua din fier vechi,
sau as fi putut canta limba cea dulce si iubirea eterna.
Dar nu.
Eu m-am incapatanat sa nu imi desprind ochii din cer.
I-am lasat sa priveasca pana ei nu m-au mai lasat sa privesc.
Si acum stau cu o bucata de sticla intre ochi si soare
si sper ca visele mele vulgare si mizere vor ajunge vreodata pe buzele cuiva.
Eu sunt omul nou.
Nou cum e un ziar de scandal...mereu proaspat, mereu incisiv.
Si daca stau asa pe ganduri ca piatra lui Brancusi
imi dau seama ca nu pot sa fac altceva in viata,
ca nu pot sa construiesc o lume noua din fier vechi,
ca nu sunt cu nimic un om nou.
Totul se repeta, dar sub alta forma.
Ce sens are sa fac ceva daca pana la urma mor
si ma transform in tarana care mi-a dat viata?
Si de fapt eu nu m-am nascut,
mama m-a nascut contrar vointei mele de a scapa de calvarul unei existente sterpe
si lipsite de ideal.
Dragul meu,
lasa-ma sa ma cuibaresc in bratele tale si sa visez ca as fi putut sa construiesc
o lume noua din fier vechi.