Atunci când eram mică am descoperit în cireșele pietroase pe măsură ce le devoram cu poftă faptul că au, aproape toate, viermi. Așa că am început să le despic între degete, să arunc bucățica de cireașă ce conținea viermele clandestin și să le mănânc așa, curațate.
Mama mă privea amuzată și mi-a spus să le mănânc cu totul, susținea că viermele ăla n-avea ce rău să-mi facă trupului, ba mai mult începuse să glumească pe acest fapt (întorcându-mi stomacul pe dos mai abitir) zicând: "Cireșe cu cărniță!"
În așa fel m-a scârbit încât am evitat aceste cireșe timp de câțiva ani păstrând în minte vie imaginea unui viermișor zbătându-se și a mamei mele, răzând.
Remarc acum că aceste cireșe demitizate îmi plac din nou. Ba mai mult am uitat cu totul de imaginea viermelui... și mai mănânc una!
Oare câtor lucruri am uitat să le privim și partea viermănoasă și asta doar pentru că cineva corupt, dependent de acel lucru ne îndeamnă prietenesc, ba mai mult, face și câte-o glumiță: "Cu cărniță!..."