Pe ulița noastră, transformată într-o potecă albă,
Poștașul zgribulit ne punea în cutie "Scânteia" bunicului.
Þin bine minte când își punea ochelarii cei mari
Să ne mai citească și nouă câte un "fapt divers".
În amintirea mea au rămas aceleași colțuri de ziare
Pe care tu, cu mâna tremurândă, mă învățai,
Să-mi scriu numele cu litere mari de tipar.
Doar bunicul ne mai zicea arar să facem liniște,
Când la opt seara își căuta "Europa liberă".
...Cercelușii și crăciunițele din fereastră se făleau,
Colorate și vesele, de căldura din odaia noastră.
Focul din sobă de cele mai multe ori ne prelungea
Lumina lămpii cu gaz ce era pusă la oglindă.
Lângă căpătâiul din pene îi așterneam păpușii un culcuș
După ce lângă mine asculta "Bună seara, copii!"
Dar, în serile când poștașul întârzia și nu ascultam
"Europa liberă" și nici "Bună seara, copii",
Aveam lampa cu fitil negru agățată-n perete
Și cartea bunicului cu povești adorate
Din care ne citea "Fefeleaga"
Până când lacrimile ne adormeau zâmbind
Și, nu credeam atunci că voi ajunge mare,
Îmi imaginam oamenii mari fiind pentru totdeauna mari
Iar, copiii veșnic copii mici...
Cu literele învățate pe ziarul "Scânteia",
Și învățând să citesc citesc titlurile de atunci,
Mă încumet acum să scriu o poveste
Despre iubire, nepoți si bunici.
Îmi place să pot face asta cu ce m-ai învățat
Nu știu dacă era visul tău
Cu siguranță, unul, știu ca-i avut
Dumnezeu’ să te țină în viață
Până când strănepoții să-ți spună:
"Bunicuțo, nu am să te uit!"
...Acum, toate aceste lucruri au trecut...
Dorința ți-a fost împlinită bunico,
Mă bucur de tot ce ți-ai dorit...

...E primăvară și-n suflet m-apasă
O literă ce mi-ai arătat-o demult,
În formă de "I", de săgeată,
Îmi împunge durerea... și plâng...