Cum curge ploia pe streșini, repede-repede, repede-repede... Când plouă tare, primăvara, când pământul parcă se topește și aerul devine material, când fugi prin ploaie și stropii grei se atârnă de tine ca și când ar vrea să te țină pe loc. Cum fugi prin ploaie cu ochii aproape închiși și te simți subțire si înaltă, cu părul ca o împletire de bice lungi fluturându-ți pe spate. Cum sună ploaia de primăvară în nopțile în care stai la fereastră și-ți lipești pe rând obrajii de geam, un amestec de cald și rece care-ți face până la urmă somn.

Așa l-am iubit pe el, cum sună și cum miros ploile de primăvară, când mugurii pocnesc verzi și fragezi, când ierburile izbucnesc peste noapte și colorează pământul. Așa s-a învolburat și-a crescut iubirea mea, ca buruienile tinere, năpădind șanțurile de la marginea drumului.
Așa am stat cu gândul la el, ca la o fereastră, cu un obraz cald și-unul rece, ascultând darabana ploii.

N-a mai rămas nimic, iubirea s-a stins violent și jarul s-a împăștiat de timpuriu, au rămas urmele arsurilor adânci care mai dor uneori, în serile de primăvară când plouă repezit și trufaș, așa cum știam eu să iubesc.