Eram cu nervii la pământ și m-am hotărât să fac o plimbare în pădure. Era o pădure gigantică. Necunoscută. Sălbatică. Era luna mai - daca nu ma înșel - era totul atat de verde! Hoinăream cu gândul aiurea, de vreo doua ore, cred... nu mai știu exact.
Deodată în fața mea aparu o poiană. Și... nu mi-a venit să cred! În mijlocul poienii era un lac... iar în mijlocul lacului era un castel! Suspendat în aer!
Un castel! Era uriaș, cu ziduri inalte, albe, cu o poartă verde, semitransparentă (din sticlă?) și un pod imens, din scări de lemn, care făcea legatura cu malul lacului.
Am fugit pană la pod. Acolo, m-am oprit. Am pășit cu grijă pe prima treaptă. Am crezut că iluzia se va spulbera, dar nu s-a intamplat așa. Am continuat să merg. M-am uitat spre poartă. Era închisă. Nimic nu se mișca. Parcă locul era împietrit. Înafara timpului. Am crezut prima dată că de fapt erau niste ruine abandonate. Dar totul era alb, curat, nici un zid nu era zgâriat sau crăpat. Am ajuns la poartă și am incercat să o deschid. Nu am putut. În schimb, am auzit, dincolo de ea, niste zgomote, și poarta s-a deschis de la sine. În prag a apărut un copil îmbrăcat saracacios (hainele păreau facute din zdrențe) cu un toiag în mâna dreaptă și o lumanare în mâna stângă.

- Intră. Te așteaptă!
- Mă așteaptă? Cine?!
- Știi tu cine, zâmbi copilul.
- Nu știu! Cine?!
- Intră. Urmeaza-mă și să nu vorbesti.

Poarta s-a inchis în urma mea. Pot sa spun ca eram puțin speriată, dar în acelasi timp, ceva îmi spunea ca nu am de ce sa ma tem și să îl urmez în tăcere pe copil. Toată treaba asta... cine era copilul? Avea cel mult zece ani și avea părul negru si lung, pieptănat cu grijă și strâns la spate intr-o coadă lucioasă. Pașea cu grija, de parca s-ar fi temut sa nu trezească pe cineva. Înăuntru era o lumină slabă, difuză. Nu prea aveam cum să vad mare lucru în jurul meu. Anticamera era o sală uriasă, racoroasă si întunecată, cu un candelabru imens prins de tavan, agățat la o asemenea înălțime încat deabia se împrăștia lumina lumanărilor la nivelul nostru. Am urcat cateva scări de marmură și am parcurs niste camere la fel de mari ca prima și la fel de pustii. Era asa o liniște in castelul ăla...

- Cine mă așteaptă? m-am trezit eu intrebând, și vocea mea se auzi în ecouri din ce în ce mai îndepărtate.

Copilul se întoarse fulgerător cu fața la mine. Era speriat și tremura. Și-a dus arătătorul la buze într-un gest aproape disperat. Am dat din cap repede, în semn că am înțeles, mai mult ca să mă liniștesc pe mine, decat să îi fac lui pe plac.
Am continuat să mergem. M-a condus printr-un coridor la capătul căruia se afla o cameră mare și lungă. De o parte si de alta a încăperii, lipite de ziduri, se aflau scaune de lemn pe care ședeau bătrâni, ce păreau sa doarmă într-un somn adânc, duși în lumi necunoscute nouă. Bătrânii nu aveau păr pe cap și nici bărbi. Și erau imbrăcati în pelerine lungi până în pământ, albe, cu glugi și mâneci largi.
Copilul s-a întors spre mine și mi-a facut semn să-l urmez până în capătul încăperii. Acolo, pe un fel de piedestal din piatră cioplită, cu trei rânduri de scări, se afla un tron de argint, așa cum mă așteptam sa fie! Un tânăr îmbracat într-o pelerina neagră, dormea pe tron, cu capul lăsat ușor într-o parte. Într-o mână ținea o bucată galbenă și prăfuită de hartie.
Copilul mi-a arătat hartia și mi-a șoptit:

- E pentru tine... chiar nu îl cunoști?

Am luat lumânarea din mâna copilului, m-am apropiat și m-am uitat mai atentă la chipul tânărului. Avea fața alba, sprâncenele arcuite și negre, buzele erau palide... nu l-am recunoscut. Am luat hârtia din mâna tânărului și...


(Va urma)