Te-am iubit. Și într-o clipă sufletul meu s-a schimbat cataclismic. Învelișurile lui s-au pulverizat în aer și apoi au nins în pieptul meu, reașezându-se ca un puzzle construit în grabă de un copil neîndemânatic. Ființa asta care ascundea într-un trup vechi o inimă nou-nouță a purtat adânc înfierată într-însa pecetea ta și, din primul moment al existenței ei, ți-a aparținut întru-totul. Te găsisem fără să știu măcar că te caut și mă simțeam ca un râu ce după o goană bezmetică atinge limanul și-și împrăștie apele obosite în haosul rece al mării.
Asemuiesc întâlnirea aceasta a sufletelor noastre cu cea a unor morți ce-mpart același catafalc, simțind cumva atingerea străină a celuilalt. Inima mea înlănțuită fără scăpare de ființa ta a încercat nehotărât și crâncen să-și recapete ritmul, dar prea curând a capitulat învinsă de gândul rătăcirii fără leac. A rămas la tine, iar eu, sărmană cutie umblătoare, am pribegit fără întoarcere.