nu mai am putere sa mă lupt cu târziul fiecărei bătăi de inimă
înotând în disperarea de a nu-ți putea atinge visul
de a nu putea
simți cu adevărat lumina și umbra din umbra fiecărei umbre
mă târăsc prin tine ca un orb căutându-te
într-un sentiment spus pe jumătate cu buze de noapte
eu te știam deja
dar ce contează?

ne-am rătăcit departe unul de cuvintele celuilalt
în propriul castel de cărți de joc
sub cascade de litere amorfe conturate
în limba fiecărui demon din noi

nu mai am putere și e târziu prea târziu pentru a ridica de jos
petalele scuturate ale unui înger îmbătrânit înainte de vreme
oare azi va mai rămâne un mâine pe care să îl rostim împreună
în passo doble nuanțat de anotimpuri purpurii?
verbele noastre capătă cenușiul perfectului compus
inutil dansând țipătul unui drum care nu se mai conturează
în întuneric
până vom învăța dialectul unei inimi fără timpul trecut
și când târziul va avea numai valoare istorică
în muzeul sentimentelor uitate