Zilele curg după același monoton și banal tipar ... nopțile rămân în același somn mut, iar liniștea lor adâncă aduce amintirea sfâșietoare a iubirilor pătimașe demult apuse, zbuciumul ce izvorăște din vise încă neîmplinite, speranța în zilele ce vor urma, teama de ce nu vom putea schimba... Doar sub vraja unor astfel de nopți inimile noastre se umplu de sensibilitate și tremură, doar atunci mai găsim loc și timp să suspinăm de dor ...
Pentru că azi timpul este prea grăbit să ne mai lase și clipe de răgaz, iar speranțele care se nasc într-o clipă în sufletele deja pustiite fără milă de nenoroc sunt sinonime cu iluzia. E cea care-și croiește drum prin inimile zdobite profitând parcă cu viclenie de eterna slăbiciune a omului – iubirea. Ea se naște odată cu noi, arde înăuntrul nostru, cu fiecare zi își schimbă profunzimea luând diferite forme, fiind când liniște când furtună, când comoară când praf, ne îndulcește sau ne amărăște clipele, ea dă culoare și contur vietii continuând să existe până dincolo de noi ...
Lasă Doamne oamenilor iubirea: celui ce n-a iubit nicicând, dă-i șansa de-a o întâlni măcar o dată, celui ce-a iubit odată, dă-i curajul de a iubi din nou, iar celui ce iubește...dă-i bucuria de a fi la rândul lui ...iubit...