Sub bolta clară, timpul ce din genuni se naște
(În baltă, Clara, în timp ce-n genunchi naște)
Apune, se înalță, se clatină în noi.
(O pune. Și, înaltă, sec la tine îndoi)
Se-aude-n depărtare colindul ce în toi
(Și ud în cep, iertare!, colea de fapt în țoi)
Acestui cântec singur durerile îi paște.
(Această țuică, sigur. Dur, Erileea paște.)

Fost-au ori nu aceeași durere ce se-nscrie...
(Postau ori nu, acilea și Erileea-nscrie.)
Val oare-au nu? Înseamnă nimicul un cuvânt?
(Valoarea nu însemnă nimic, doar un cuvânt!)
În scrâșnet semne arse sar ‘nalte, până-n vânt -
(Scrâșnitele sememe se scarpină în vânt)
Nivel de nai și Mecă – și-n criptă ști-vor scrie!
(Nivel de n-ai, te teme, căci “criticii” vor scrie!)



Nu, Domnilor, aceasta nu este o poezie! În primul rând pentru că are nesăbuința de a se scrie în rime (perversă încercare!). Nu, Domnilor, era noastră e “post” (prefixoid ce nu mai poate opta nici măcar pentru modernism dacă nu e dublat, sub penitența de a cădea în desuetudine! epoca douămiistă nu mai sună postmodern!). Þinem post de poezie! Aceasta nu este o poezie, acesta este un simplu text, mai exact un post... scriptum.