singurătatea absurdă e dusă uneori până la dorință chiar desfătare unde râurile seacă și râmîne doar iubirea din pustiuri dorul își pune amprentele acolo unde nimeni nu-și mai aduce aminte că eu ascultam ce tu nu-mi spuneai clipe spânzurate de genele răsăritului căzute în respirația adâncă a lacrimei preludiul unei căutări atunci când cerul îți este la picioare zbor fără aripi între două clipe mărturisite gata să cadă... e ca atunci când lucrurile nu mai pot fi simplificate de simplitatea lor iar dinăuntrul nu se mai poate exterioriza... doar ruga palmelor împreunate trimit spre pământ sensuri rătăcite ale cuvintelor revoltate spre prăpastia dintre cer și mine tu un semn heraldic pe harta inimii mele îmi aduci aminte că a fost o dată... și că încă nu trăisem destul iar cântecul înmugurea la începutul unui nou anotimp