Ar fi fost, ca niciodată, rupte dintr-o zi de post, trei nimicuri ce, desigur, nu aveau pe lume rost, nici culoare, nici cuprinsuri, nici vreo umbră pe întinsuri. Primul, un nimic nevârstnic, s-ar fi fost făcut se pare dintr-un bob de nicăierea și ar fi avut picioare, și doi ochi, și-o gură mare, două mâini cu două coate, toate prinse îndoielnic de-o șiră numită spate. Ar fi fost frumos se spune dar cine să țină minte când pe vremea dumisale nimeni, nimeni n-avea minte?! De-aia, nimicul de-al doilea, apăru și el pe lume, ca toată nimicnicia să prindă cu el un nume. N-avea cap și n-avea nasuri, nici nici tu burtă, nici tu glasuri, era un vânt cam plin de vise despre cuprinsuri necuprinse și locuia, cam într-o rână, la primul nica-n căpățână. Iar cel de-al treilea, ce se pare că ar fi fost primul mereu, era un nimic foarte mare, un răsuflat de Dumnezeu, ce viețuia cam prin tot locul, în cap, în minte, în rărunchi, și-l tot făcea pe primul nimeni să cadă pururi în genunchi. Uite-așa, din trei nimicuri, cel pe care-l numim Domn, și-a făcut de lucru-n lume ca să-l facă pe om, om.