Pe când iarba în fire firave
abia-mi creștea în cap
tot mai căutam să sorb lumina
din izvoare, prinsă-ntr-un năvod
de umbră călătoare,
și mai descopeream cu entuziasm
câte-o frântură de suflet;
Mai târziu când flori agățătoare
mă urmau drept plete,
tot mai căutam antidot
fără să știu exact pentru ce;
Acum când păduri mi se scurg
pe umeri, adăpostind amurg
și zori, și flori, și fiori,
și multe multe sclipiri de umbră vie,
amenințări pândind dintr-o fiară mlădie,
voci adânci de codru-n întunecată liturghie,
promisiuni suave-ale revărsării ce va să vie,
plutitoare simfonii de miresme,
cutii muzicale cu vrăji celeste,
acum, acum nu mai caut antidoturi,
acum împlinirea-mi ademenește ca un zâmbet cu privire
acum otrava-mi sclipește-n ochi ca patima rusească,
și chiar de se-ntâmplă vreodată să-mi curgă din pleoape
sub formă de învelișuri ale durerii – lacrimi,
când îmi apăs podul palmelor pe ochii ce mă dor,
tot simt cu voluptatea unui ritual păgân
cum un lichid fierbinte mi se scurge
pe încheieturi, ca și cum mi-ar izvorî
din înseși fragilele-mi vene,
ca și cum, ca și cum…
3 ianuarie 2005