între liniuțe și bastonașe caligrafiate progresiv
visam cum îi cresc sânii codanei din prima bancă
atât de nefiresc încât
ieșeam dintre ei prăfuit de speranțe
ca un monte cristo grizonat

oricare iubită
sfârșește prin a fi cămilă cocoșată de lapte
poartă în spate samare de fidelitate
în părul tuns
pustiuri nemărturisite de tristețe

când doarme îi cuprind chipul și o strig:
Ateși!
femeia mea înveșmântată în magnolii
căprii șoimi cutremurându-ți arcul
sunt mult prea sus
să îi atingă vreo săgeată

vânătorile acestea s-au demodat
suntem sărmani
ne facem credit pentru armuri evazate
sforile sunt de unică folosință
iar chitara
e scut sau poate un sicriu
adăpostind năluci de rezonanță

fiecare pas e astfel o cangrenă
fiecare vis amputat face din noi
ologi sănătoși
e adevărat putem visa mai departe însă
fără picioare nu atingem
nici un drum

pe buze îți cad fire de nisip
Ateși!
cât de înalt te-ai colorat în fără sete
atât de mari ți-s sânii iar prin plete
și azi mai scriu
cu degetele moi