Încă din clipa-n care
A fost rostit prima oară,
Ca un personaj în sine
Legendar, abstract,
Dintr-o carte roasă la colțuri
Plină de praf,
Impură-i esența,
Sufocată de timp
Ce i-a rătăcit, din sensuri, vraja,
Ce a lăsat-o fără chip,
Să-i poarte valul mai departe...

Numele meu a fost
De trei ori cuvînt,
De trei ori iubire,
Urmînd, din început și pîn’ la capăt ,
Limite ordonate,
De vitraliu.

Numele meu a fost o fiară exuviabilă,
Au curs de pe ea piei
Care mai de care mai extravagante,
Să-și acopere, cu ele, vidul,
Încă de la prima ieșire în lume
Pîntecul i-a ferit ochiul de lumină,
Încă de la prima atingere
S-a pierdut în nebuloasa-mbrățișării.
Încă de la primul Dumnezeu
M-a purtat prin haos și Eden,
Am călătorit în cerc
Și-am fost predestinați
Să fim și prinți și cerșetori,
Și arși de soare
Și înghețați de frig...

Încă de la primul Dumnezeu,
Am început a săruta picior de idol,
Chipuri cioplite-n stînci,
Și galbeni de noroi,
Ca mai apoi
Să mă re-ntorc
În pielea mea cea vechie,
Pielea mea de șarpe,
Și, ostenită de atîtea veacuri și țărînă,
Să îndrăznesc a spune răspicat:
‘Numele meu a fost blestemat!’