D-aș fi ultimul poet
Mintea bolnavă o să mi-o opresc
De gânduri murdare, urâte să mă slobod,
Mâinilor învățare le-aș da
Să se iubească, să nu se mai urască
Când se întălnesc

Corpul torturat de mișei l-aș lăsa
În bucăți să fiu aruncat,
În margini de lumi fără de lumi
Pe creste, văi...
Balade, doine să mai adun,
În ochii de lună să mă răsfrâng

Oh... d-aș fi ultimul poet
Surdelor suflete Ave le-aș da cântări,
Muribundelor năuci umbre
Zbârnâite de cai verzi în ziduri
În golul dinapoiul meu
Le-aș strânge mănunchi în mână

În paradisul meu să mă îngrop
Să fiu a tot puternic peste tot,
Să-mi fac chip din mesteceni
Și corole de piri
De nimicul meu în ape să mă spăl,
Să fiu Zeul iubit de multe femei

La moartea mea milă n-am să vreau
Să se plângă și să se zică:
Sărmane biete poete!
Capul pe pietre să mi se pună,
În fâși albe și mir picioarele să-mi împletiți
D-aș fi azi ultimul poet!