Am plâns pentru fiece frunza risipita
călcată în picioare de raza adormită
a dorului de freamăt, de foșnet, de zvâcniri,
de gânduri-nmiresmate, pierdute-n amintiri.

Am ascultat învins dulcea ta chemare,
si ți-am simțit durerea-n așteptare...
departe-am fost de visul tău culcat în tainicele brume,
și-am uitat se pare poteca fara nume.

Þi-am sărutat adesea petalele de lună
și verdele edenic ascuns în neagra mea furtună,
am renăscut ca tine eternul în priviri...
însingurat mă-ntorc cu flori de amăgiri!

Sălbatic,m-adăp din suflarea-ți pustie,
cu ghimpi lacomi de moarte și iz de tămâie...
încet,încet,începe să mă doară zborul
si radacinile ramase ca sa-si inchine dorul.

Intr-o betie calda de patimi si frunzis,
ti-am jurat credinta... dar ti-am jurat piezis
caci m-am rupt din tine, pribeag,mereu gonit
am tanjit sfarsirea, in ieri m-am adancit.

Chinuit de-atata dor si-nsetat de umbra-ti vie
m-am intrebat: Ai sa te darui iarasi mie?
sau mi-ai uitat sfiosul pas batand potecile de stele
cu incaltarile de inocenta grele?

Lacrima pagana, te rog, tu o primeste
si sangele rusinii care-acum m-orbeste;
inchide-n lutul tau, ascunde pe sub pleoape
anotimp de clipe, de roua si de soapte...

Sarutul tau crinii au deschis...
eu... vesnicia cu-o arip-am cuprins!