Nu vrea nimeni să culeagă povestea ei,
ruginită de prea multe lacrimi...
Doar luna e prietenă.
Vine seara și se așează în geam,
sprijinindu-i sufletul zdrențuit în razele umede.
Lună, tu, care mi-ai scris povestea pe-un crâmpei de cer,
spune-mi, de ce mi-a căzut inima în dragostea lui?
Pentru că într-o noapte,
la marginea orașului cu blocuri reci,
ți-a dăruit un suflet.
Și tu ai primit să-ți adoarmă sufletu-n palmă.
Și de ce, lună tristă și frumoasă,
de ce azi nu-mi mai îmbrățișează visul?
Pentru că cerul nu se numără,
viața nu se întreabă
și inimile nu se întorc de la soare când transpiră puțin.

Prin văzduhul unui vis zgribulit au zburat două vieți.
Au apucat timpul de un colț
și clipa le-a dăruit fericirea.
A fost odată, demult…

Astăzi, el își vântură orgoliul prin lume
măturând cu furie infinitul iubirii.

Și neaua moale se destramă în vânt,
scuturând timpul de-o poveste tristă...

Ea se roagă visului să-i culeagă povestea,
nădăjduind că într-o noapte,
la marginea orașului cu blocuri reci,
el va-nțelege că și inimile înșeală
când sunt in piept de oameni.